februarie 2021

ROLUL ȘI NECESITATEA DEPTULUI NATURAL

avocat Eugen Gomboș

În contextul în care gândirea juridică modernă se ţine departe de orice teoretizare fără incidență practică imediată, o scurtă privire asupra unui teritoriu de confluenţă dintre teoria generală a dreptului şi filozofia juridică poate părea cel puţin desuetă. Cu toate acestea suntem datori să ne amintim că întregul fenomen juridic, dreptul cu tot ce cuprinde acesta, este în esenţa sa o ştiinţă eminamente teoretică. Observaţie făcută atât de către Mircea Djuvara[1] cu aproape un secol în urmă[2], cât și de către Cicero[3], prin gura personajelor sale din lucrarea De legibus: "- Nu trebuie să sorbim învățătura despre drept din edictul praetorului, ca cei mai mulți, nici din cele Douăsprezece Table[4], ca predecesorii noștri, ci din adâncurile îndepărtate ale filozofiei. - Începi discuția de departe, dragă frate, așa cum se cuvine, de la origini; cei care studiază dreptul după altă metodă nu urmăresc de fapt căile justiției, ci pe cele ale proceselor."

"Dreptul natural reprezintă un sistem filozofic de principii morale și juridice despre care se pretinde că derivă dintr-o concepție universală despre natura umană ori din dreptatea divină[5]. Dreptul natural (concepția jusnaturalistă) își are originile în gândirea filozofică din antichitatea greacă, Aristotel fiind cel care l-a conturat ca fiind un drept absolut de la natură, o lege nescrisă, expresie a echității. În aceeași perioadă, preocupările jurisconulților romani îi surprind o esență ce a fost cristalizată de către Ulpian[6] conform următoarei definiții: "dreptul natural este dreptul pe care toate ființele l-au desprins de la natură, căci acest drept nu este specific neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor care se nasc pe uscat, în mare precum și păsărilor".

Abordarea nu a rămas straină nici gândirii evului mediu, teologi precum Toma de Aquino[7] sau juriști ca Hugo Grotius[8], considerându-l un dat, o regulă de existență și funcționare a lumii, însă de origine divină, ca existând prin voința divină.

Cu toate acestea, dreptul natural nu are legătură nici cu voinţa divină şi nici cu ştiinţele naturii sau cu fenomenele naturale. Nu este un "drept" al naturii, al mediului înconjurător sau care s-ar manifesta în natură şi care ar putea fi transpus sau adaptat relaţiilor interumane, precum nu este nici vreo lege fizică a manifestărilor naturii. Dimpotrivă, dreptul natural vizează comportamentul uman într-un context etic şi social-politic. În realitate dreptul natural nu a fost interesat nici de drept ca atare şi nici de natură, ci numai de drepturile ce decurg din natura umană. Sintagma nu a desemnat niciodată un sistem de drept propriu-zis, indiferent din ce punct de vedere am încerca să îl categorisim, ci mai degrabă o sumă de drepturi ce derivă din natura umană sau din dreptatea divină. Indiferent cum i-a fost explicată originea, doua coordonate principale caracterizează întreg dreptul natural: universalitatea şi imuabilitatea.

La fel ca orice alt drept, fie privit ca ştiinţă, fie ca fenomen legislativ-judiciar, nici dreptul natural nu are o paternitate obiectivă, ci una raţională. Drepturile pe care le identifică şi încearcă să le justifice şi protejeze în acord cu principiile sale teoretice sunt determinate pe cale raţională. Ele nu reprezintă niciun dat divin, niciun rezultat al evoluţiei şi nu fac parte din nicio ordine prestabilită de către cineva ori de la sine. Dreptul natural este o construcţie raţională, cel puţin la fel de raţională ca şi ştiinţa dreptului în ansamblu sau dreptul pozitiv. Nu suntem în prezenţa unor e reguli (pre)existente şi identificate, chiar şi numai raţional de către om, ci în prezenţa unei o categorii filozofice dedusă, concluzionată (inventată am putea spune) pe cale raţională.

Hans Kelsen[9] afirma că dacă dreptul natural ar fi stabilit și impus de către cineva sau ceva, ar căpăta statut de drept pozitiv la o altă scară. Într-adevăr, dreptul natural nu poate fi acceptat ca un sistem e drept pozitiv, (de drepturi operabile), întrucât prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje binecunoscute. Nu acoperă întreaga necesitate, având în centrul preocupărilor sale individul și drepturile acestuia, nu și societatea, nu și dreptul obiectiv. Sub multe aspecte vine în opoziție cu dreptul pozitiv și justifică rezistența contra autorității prin invocarea unor legi/drepturi superioare.

În natură nu putem vorbi despre drepturi. Putem identifica cel mult legi ale naturii, în sensul de reguli cu caracter repetitiv care guvernează viaţa, diversele fenomene sau procese naturale, ciclurile vietii. În natură termenul de drept nu se cuvine a fi atribuit niciunei fiinţe în contextul vieţii. Există doar o libertate deplină a oricărei fiinţe, libertate ce se modelează de la sine prin interacţiunea cu mediul sau cu alte fiinţe.

Ori dreptul natural a apărut ca o necesitate de protecţie a individului și mai puţin a societăţii, o teorie ce justifică egalitatea şi echitatea prin două concepte, ambele destul de puţin palpabile, dar diametral opuse: datul divin având vigoarea şi forţa de a călăuzi viaţa spirituală a întregii omeniri şi chiar şi viaţa fizică, reală şi concretă; natura umană care aducea omul, unicitatea şi specialitatea sa în prim plan, dar care avea destul de puţină trecere şi acceptare. Chiar acest fapt al nerecunoaşterii consecinţelor valorice pe care le implică natura umană a fost cel care a condus la necesitatea apariţiei dreptului natural.

Libertatea deplină pe care o găsim în natură nu se putea şlefui şi modela de la sine în cadrul societăţilor umane, astfel încât să poată coexista împreună cu celelalte libertăţi, întrucât în prezenţa conştiinţei (de sine, a nevoii, a proiecţiei acestor nevoi în viitor), a memoriei şi a raţiunii, ponderea în conduita umană o capăta tot mai mult pornirea animalică. Individul era capabil să născocească şi metode şi unelte prin care să se impună. Renunţarea firească, acceptarea naturală a superiorităţii celuilalt, recunoaşterea întâietăţii altuia erau sugrumate de dorinţa conştientă de a-şi satisface nu numai nevoia, ci şi dorinţa de dominare, orgoliul sau alte porniri identificate ca fiind condamnabile. Era nevoie, deci, de mult mai mult decât legi sau forţe care să impună. O explicare general valabilă pentru tot şi toate, o regulă care să guverneze orice împrejurare, putea crea convingerea intimă şi prin aceasta respectarea.

Pe de altă parte un asemenea tratament egalitarist al problematicii era firesc să se înfiripe într-o minte raţională precum cea a omului. O căutare a spiritului ce identifica valoarea, dar care nu era suficientă prin ea însăși, trebuia să o și justifice spre impunere. Astfel, în mod raţional au fost identificare drepturi corecte din punct de vedere spiritual-moral, forţa fiindu-le data de caracterul absolut ce li s-a atribuit. Observăm însă, că nici chiar dreptul pozitiv, cu toată foța de care se bucură în prezent nu este capabil să realizeze dezideratul dreptului natural.

Deşi admitem că nu poate avea un caracter universal, aplicabil în orice împrejurare, în toate timpurile şi oricui, credem că dreptul natural stabileşte nişte principii - dacă nu de drept veritabil - cel puțin unele de care orice drept va trebui să ţină seama, atât timp cât valorile umanităţii rămân aşezate pe aceleaşi baze pe care le ocrotim şi astăzi. Principiile afirmate de dreptul natural se regăsesc şi în dreptul pozitiv din toate statele lumii civilizate, iar identificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inalienabile în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului îşi înfig adânc rădăcinile în acele drepturi "naturale" ghicite încă din antichitate. De altfel problema umanităţii nu a fost atât identificarea acestor drepturi, cât acceptarea, respectarea şi protejarea lor.

În această dispută dintre real-obiectiv sau rațional, în ceea ce privește dreptul natural, nu ne interesează unde este adevărul, dacă aceste valori sunt o esență a ființei noastre naturale ori esență a unei înzestrări divine, ci ne interesează capacitatea deptului natural de a indentifica valorile care trebuie ocrotite. Din acest punct de vedere el este trainic si neschimbat, indiferent cum vrem să-l justificăm. Nu interesează sub niciun aspect realitatea dreptului natural, ci doar valoarea sa, fiind important nu modul de determinare/identificare al dreptului - un mod rațional în toate cazurile - ci raportarea raționalului la necesitatea determinării.

În cele din urmă dreptul natural nu este universal şi imuabil, întocmai cum raționalul care îl determină este tributar interesului, moralei, culturii și civilizației în care se înfiripă. Trebuie totuși să fie atins de o constanță pronunțată, întrucât "dreptul este variabil în prescripţiile sale de detaliu, neputând varia în ceea ce el înseamnă, varietatea fiind în aplicaţii, nu în principii".[10]

Dreptul natural desemnează în acelasi timp și un ideal - fără a se confunda cu dreptul ideal, cel care însumează toate năzuinţele care tind să orienteze raporturilor juridice într-o direcţie dezirabilă - întrucât prescrie cele mai generale, dar și unele dintre cele mai dragi principii ale umaității, rolul său cel mai important fiind cel de centrare a valorilor. Astfel, comcluzionăm că nu există un drept natural, ci numai o permanentă nevoie de drept natural.

[1] Mircea Djuvara, (1866-1954), filozof și jurist român, membru corespondent al Academiei Române, autor al unei veste opere în domeniu dreptului și al filozofiei juridice, identificat de către Giorgio del Vecchio drept unul dintre cei mai mari gânditori în domeniul filozofiei juridice al acelor vremuri.

[2] "Natura însăși a cunoașterii juridice implică de altfel genralizarea" - Observații metodologice asupra fenomenului juridic, 1939.

[3] Marcus Tullius Cicero (106 î.H. - 43 î.H.) filozof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul și constituționalist roman, având o bogată activitate retorică și o vastă operă. S-a remarcat ca un teoretician al artei retorice ("De oratore libri tres", "Partitiones Oratoriae"), dar și prin alte scrieri filozofice, "De legibus" fiind un foarte interesant dialog despe legi, în contextul căutarii unei forme ideale de guvernare.

[4] Codul edictat la Roma, în anul 449 î.H., cunoscut ca Cele Douăsprezece Table este prima sistematizare cunoscută de dreptul roman a vechiului drept cutumiar. Textul acestora nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse cu ocazia incendierii Romei de către gali, în anul 390.

[5] Alexandru Cucu, "Natură și drept natural", comentând asupra "An Introduction To Legal Philosophy - Alessandro Passerin d`Entreves.

[6] Domitius Ulpianus (170-228) jurist roman cu o vastă operă însumând cca. 280 de cărți - cometarii, manuale, drept familial și administrativ etc.

[7] (1125-1274) călugăr dominician italian, teolog și filozof.

[8] (1583-1645) jurist, istoric și diplomat olandez, unul dintre fondatorii teoriei dreptului natural. Promovând eliberarea dreptului de sub tutela teologiei, Grotius a susținut faptul că dreptul nu se întemeiază pe voința vreunei divinități, ci pe natura omului și pe principiile rațiunii. (sursa Wikipedia)

[9] (1881-1973) jurist și filozof austriac, autor al Constituției din 1920, în mare parte valabilă și astăzi, autor al lucrării "Doctrina pură a dreptului".

[10] Dr. Constantin Cezar Tiță, "Invariabilele dreptului natural".