septembrie 2021

NECESITATEA FILOZOFIEI ÎN DREPT

avocat Eugen Gomboș

În ultimele două secole şi jumătate, după ce anterior fusese o adevărată cenuşăreasă a religiei, filozofia şi-a dovedit sub toate aspectele importanţa covârşitoare pentru cunoaștere și implicit pentru evoluţia societăţii omeneşti. În mod paradoxal, tinde să redevină o cenuşăreasă, de astă dată a ştiinţelor, inclusiv a dreptului. Filozofia este vastă, orice subiect al ei este inepuizabil, atinge arii unde se poticnesc chiar şi cele mai ascuţite minţi. Necesită o gândire flexibilă şi pătrunzătoare, o mare capacitate de analiză, comparaţie, uneori sinteză, alteori generalizare, clasificare ș.a.m.d. Necesită o minte iscoditoare ce are îndărătul ei o bogată cultură generală și filozofică, solide cunoştinţe şi proprietatea noţiunilor cu care lucrează. În cele din urmă, chiar și numai o definire a filozofiei este anevoioasă. Îmbinarea dintre filozofie și drept necesită o deschidere şi o mişcare liberă a spiritului, în orice direcţie a gândirii, iar această libertate nu este tocmai apanajul celor care tind să îşi dedice viaţa unor norme egalizatoare, (pre)stabilite de alţii, ce pot fi impuse la nevoie. Chiar şi avocatura, deşi o profesie liberală ca mod exercitare, este mult încorsetată de rigoarea supremă - legea. Modul de gândire al avocatului, deosebit de flexibil pe materiile de drept și în permanentă căutare de soluții, de dezlegări, se disociază net de o teorie aflată dincolo rezolvarea unor probleme date şi orice cercetare teoretică dincolo de această rezolvare necesară este inutilă pentru el. Ori scopul filozofiei este tocmai acela de a arunca o privire peste aceaste limite.

Pe de altă parte, prin natura ei, filozofia nu cunoaşte o rezolvare, nu poate furniza un verdict. Chiar dacă viziunea este valoroasă, ea va rămâne doar o cărămidă în marele zid al cunoaşterii. O cărămidă pe care vor putea fi aşezate altele, poate mai valoroase, pentru că zidul cunoașterii filozofice este într-o permanentă construcție. Evident, dacă vreuna dintre cărămizi s-ar constitui într-o explicaţie sigură, definitivă şi absolută, subiectul ar fi încheiat şi nu ar mai exista necesitatea unei alte încercări de explicare. Pur şi simplu odată înţeles, subiectul nu ar mai prezenta interes în definire şi înţelegere. Zidul cunoaşterii filozofice ar fi terminat şi ar rămâne veşnic la înălţimea ultimei sale cărămizi.

Filozoful este acea persoană care contestă prejudecăţile, le combate, trece dincolo de ceea ce acceptă simţul comun. Un fel de Toma Necredinciosul, chiar mai înrăit decât omul de ştiinţă, care, în cele din urmă, când cercetarea sa este încununată de succes, se linişteşte, îşi culege laurii şi eventual se îndreaptă spre obiectul unei alte cercetări. În acest fericit caz, comunitatea ştiinţifică îi acceptă explicarea şi în foarte puţine cazuri un alt cercetător va încerca să îl combată. Dar în cazul gândirii filozofice nu există un asemenea final sau vreun final. Nu există o stagnare, nu există sfârșit, nu există o pace și un acord comun. Nicio teorie filozofică nu este demonstrabilă și tocmai de aceea nu este inatacabilă ori definitivă. "Rezultatele sunt întotdeauna imperfecte și provizorii, important e că dăinuiește nevoia de filozofare." [1]Pentru toate aceste motive majoritatea oamenilor, incluzându-i aici și pe cei cu profesii intelectuale, dar de utilitate practică, ignoră filozofia.

Dacă ne imaginăm practica dreptului ca fiind o casă, atunci temelia ei o constituie materiile de bază precum introducerile în materiile de drept, teoria generală a dreptului, logica juridică, dreptul roman, filozofia juridică. Aceasta din urmă, atât cât este expusă juristului în devenire, se află chiar sub temelia casei, fiind reprezentată de stratul de câţiva metri din solul pe care stă construcţia. Aceşti câţiva metri sunt sondaţi şi analizaţi, pentru a se cunoaște dacă se poate construi în siguranţă. Şi atunci ce nevoia mai avem să sondăm mai departe, în straturile mai adânci ale scoarţei terestre? Ce rost are să coborâm şi să înţelegem mişcarea plăcilor tectonice şi compoziţia magmei atunci când construim o casă, ori să înțelegem mișcarea norilor sau a astrelor pe cer? Şi aparent nu este nicio nevoie. Fiind chemați să rezolve chestiuni concrete grabnice, importante sau grave, majoritatea profesioniștilor dreptului vor ignora și ei filozofia.

Pe de altă parte, domeniul juridic fiind destul de restrictiv, derutant uneori, prea puţini filozofi au fost atraşi în această direcţie, mai ales în ultimii zeci de ani. Cu toate acestea, filozofia juridică este indispensabilă. "Somnul raţiunii naşte monştri" cum spunea concis, dar suficient de universal, Descartes, observația fiind valabilă și în acest domeniu.

Filozofia nu este decât o gândire extinsă și dusă mult mai departe de cea zilnică. Așadar ea se regăsește într-un colţ al gândirii fiecărui om, unde trebuie identificată și utilizată, măcar într-o mică măsură. Orice intelectual ar trebui să procedeze, ceva mai mult, în aceeaşi manieră. Acest tip de izolare față de cea mai la îndemână formă a cunoaşterii ne forțează să comparăm omul, în extremis desigur, cu orice animal, care posedă doar ceea ce poartă cu el, nu dispune decât strict de cunoașterea senzorială și socializează instinctiv, împins de nevoile imediate. Raportat la domeniul dreptului, credem că în lipsa cunoștințelor de filozofie juridică mișcarea juristului în câmpul activității sale va fi mult limitată. Chiar fiind un bun cunoscător al celorlalte materii, nu îi va fi la îndemână să facă conexiuni mai profunde, să pătrundă dedesubturile și să înțeleagă viața juridică dincolo de suprafaţa problemelor cotidiene. Oricine poate afirma că nici nu este nevoie de vreo altfel de înțelegere, dincolo de cea precisă și corectă a profesionistului, cea care se cere în rezolvarea unei spețe concrete și nu teoretice. Folosul este al tuturor, de la oricine are o problemă juridică, la jurist, instituţii şi întreaga societate. Trebuie să ne amintim însă că juristul este prin excelență un intelectual cu o menire specială, neavând dreptul să părăsească această condiție. El va trebui să gândească întotdeauna dincolo de textul legii, să se îndoiască, să construiască spre un "mai bine", "mai echitabil" și "mai corect", mult peste ce îi este de ajuns traiului său. Mult mai profund și dincolo de găsirea soluțiilor, spre identificarea și înțelegerea cauzelor și consecințelor îndepărtate. În lucrarea sa despre legi, "De legibus", acum mai bine de 2100 de ani, Cicero[2] afirma prin gura personajelor sale:

"- Nu trebuie să sorbim învățătura despre drept din edictul praetorului, ca cei mai mulți, nici din cele Douăsprezece Table[3], ca predecesorii noștri, ci din adâncurile îndepărtate ale filozofiei.

- Începi discuția de departe, dragă frate, așa cum se cuvine, de la origini; cei care studiază dreptul după altă metodă nu urmăresc de fapt căile justiției, ci pe cele ale proceselor."

Preocupările juristului trebuie atingă zone delicate ale dreptului, să își pună întrebări de genul: Ce sunt ordinea, dreptul, legea? De ce este necesară legea ca regulă? Când nu va mai fi necesară? "Ce facem cu legile nedrepte? Principiile (ori dreptul natural/dreptul raţiunii) pot lipsi de validitate o lege care vine în conflict cu ele? Și multe alte asemenea. Citându-l pe Lucian Blaga dintr-un alt context, putem trage concluzia că fără o aplecare către aceste cunoștințe juristul se va mişca în aria sa "precum un elefant într-un magazin, însă nu de porcelanuri, ci într-un magazin de sunet îngheţat, tenebre şlefuite şi eter cizelat"[4]. Preocupat doar de știința dreptului, nu și de filozofia dreptului, juristul va fi un profesionist mai sărac.

Simpla enumerare a acestor "mărfuri expuse" este suficientă să facă diferenţa între lumea superbă a gândirii libere şi cea de asemenea superbă, dar mult mai riguroasă şi precisă şi tocmai de aceea încorsetată, a gândirii juridice. Și știința dreptului își are frumusețea, farmecul și chiar poezia ei, însă nu se va putea niciodată mișca în spaţiile deschise filozofiei sale. Juristul nedeprins cu gândirea filozofică se va mişca exemplar, întocmai ca peştele în apă, dar numai atunci când rămâne pe tărâm juridic. Atunci când însă va încearca să se ridice peste luciul apei, zbaterea sa nu va putea fi decât una măruntă şi chinuită, departe de înălţimea zborului şi demnă de milă. Ori domeniul dreptului are conexiuni în mai toate celelalte domenii ale existenței societății umane. Iar întrucât dreptul constituie un instrument puternic, capabil să orienteze cursul civilizației umane, juristului nu îi este permis să rămână blocat în dreptul pozitiv. El trebuie, cât de des poate, să-și ridice privirea din coduri și să scuteze trecutul și viitorul disciplinei căruia și-a dedicat viața, precum transcendențele ce caracterizează dreptul.

Preocuparea juristului de filozofie, de filozofia dreptului în principal, îl va ridica peste luciul apei, îl va scoate din contextul important, dar mărunt al spetei şi al existenţei sale. Îl va scoate din contextul ceva mai larg al teoriei dreptului, context la fel de mărunt raportat la dezideratul la care dreptul ar trebui să tindă: acela de a nu fi nevoie de legi. Spre devenirea omului către o condiţie în care legile, măcar în sensurile cele mai largi ori elementare, să nu existe sub forma artificială a edictului. Respectarea drepturilor, îndeplinirea obligaţiilor şi asumarea răspunderilor să aparţină intrinsec condiţiei de om. Conduita pe care o considerăm şi acceptăm ca fiind corectă, (dar pentru a cărei pretindere şi impunere avem nevoie în prezent de legi) să se găsească deopotrivă în conştientul, inconştient, subconştientul şi instinctul omului. Desigur, pare utopic. A te situa într-un plan atât de îndepărtat, de lipsit de importanţă practică, pare să nu aducă niciun fel de beneficii, nici măcar ca exerciţiu de imaginaţie. Însă omenirea rătăceşte în existenţa şi evoluţia sa tocmai pentru că pierde din vedere orizontul, chiar şi unul teoretic şi utopic. Întocmai ca un copil care creşte fără un model de urmat, fără un vis de atins. Iar aici nu are relevanță imposibilitatea existenţei visului în plan real.

Dacă filozofia înseamnă a gândi, în toate sensurile acestei noţiuni (profund, abstract, analitic etc.) şi a explica teoretic şi fără încorsetările vreunei ştiinţe; dacă gândirea este proprie numai omului; dacă există chestiuni generale care transcend prin tot dreptul şi dincolo de drept; dacă transcendentul nu poate fi cunoscut prin simțuri și experiențe senzoriale, atunci care este instrumentul sau metoda potrivită de explorare a transcendentului în drept? Mircea Djuvara afirma că dreptul, în privința principiilor sale depinde de disciplina totalizatoare a filozofiei. Dreptul însăși transcende societății, culturii, religiei, valorilor, chiar și principiilor în evantaiul cărora omul percepe lumea.

Chiar dacă gândul poate lua naștere numai datorită și ca urmare a experiențelor senzoriale anterior acumulate, el este totuși capabil să construiască, să deducă, într-un cuvânt să opereze și cu noțiuni abstracte, inclusiv transcendentale și să le studieze fără să aplice asupra lor metode senzoriale. Filozofia fiind prin excelență o metodă de cercetare teoretică, nu este constrânsă a rămâne în concret, astfel că singură filozofia, în speță cea a dreptului, poate oferi instrumentul potrivit pentru studiul dreptului ca ansamblu.

Chiar dacă activitatea juridică este marcată de un pragmatism din ce în ce mai pronunţat, ancorată - cum este şi firesc - în realităţile şi necesităţile concrete care trebuie cunoscute şi aprofundate, deservite în cele din urmă, ea, activitatea juridică, nu poate nici măcar exista fără solide baze teoretice. Ştiinţele eminamente teoretice, cu vaste implicaţii în viaţa omului şi a societăţii sale, nu numai în prezent, ci și în viitor, nu pot părăsi gândirea, mai ales cea filozofică, scormonitoare. Recunoaştem faptul că filozofia nu are niciun beneficiu aparent la nivelul la care dreptul trebuie practicat. În multe situaţii trebuie chiar să o ignorăm. Nu foloseşte decât prea puţin justiţiabilului, juristului, spetei. Însă foloseşte întregului tablou al dreptului, comunităţii naţionale, societăţii omeneşti, speciei sale şi întregii planete. Aşa-zisele drepturi ale animalelor, legislaţiile de protecţie ale lor, ale habitatelor, protecția acestui habitat unic în care existăm, Terra, au la bază concepte şi teorii filozofice. Orice viitor comun al națiunilor sau orice armonie a relațiilor dintre ele, se sprijină pe o idee filozofică. Dreptul în sine, justiţia, legea, au ca temei primordial teorii filozofice, chiar dacă de-a lungul istoriei teoriile succedate au fost diametral opuse, chiar dacă în opinia noastră şi-au schimbat utilitatea şi valoarea, chiar dacă în prezent o lege anume pare a avea o greutate mai mare decât o teorie filozofică. Chiar dacă regulilor de drept li se atribuie primordial o origine divină, deci nu umană, filozofică, va trebui să ne amintim că religia și chiar însăși dogma, inclusiv cea religioasă, poate și trebuie să fie privită ca o metodă de cunoaștere filozofică.[5]

Practica, viaţa dreptului care palpită zi de zi, nu trebuie neglijată. Nevoile practicii orientează gândirea spre direcții de cercetare teoretică. Pe lângă folosul concret pe care îl aduce, are marele dar de a face vizibile problemele, sincopele, căile greşite, labirintice, din gândirea juridică. Ideile pe care filozofia juridică le poate furniza practiciipot fi confirmate sau infirmate, fără totuși ca practica să devină o instanță de control și fără ca o eventuală infirmare să diminueze importanța ideii în plan filozofic, întrucât o idee poate fi măreață chiar și fără a fi verificabilă, valabilă sau utilă într-un anumit context ori chiar fiind nevalabilă în orice context.[6]

Orice jurist trebuie să filozofeze numai după ce îşi lasă roba, dosarul, cartea de drept din mână. Cât timp îşi exercită profesia este suficient ceea ce ştie fără a filozofa, ori filozofând intuitiv, cât îi permite instinctul de jurist. Ceea ce învaţă sau gândeşte după aceea pe tărâm filozofic va fi ceea ce îi va forma şi şlefui intuiţia şi instinctul profesional spre o mai bună practică, spre o mai bună înţelegere a profesiei sale şi dincolo de ea, a scopului, a direcţiei, a necesităţilor dreptului - întotdeauna strict raportat la acele valori care transcend intereselor particulare ale indivizilor şi chiar ale societăţilor.

Pentru un jurist întregul dreptului trebuie să fie important pentru a avea o viziune de ansamblu care să privească aspectul, utilitatea şi funcţionalitatea disciplinei, integrarea sa în viața practică, orientarea față de alte discipline, armonia cu în interior și în afară și multe altele. În aceestă manieră filozofia ar putea deveni un arhitect al dreptului ca tot, lăsând execuţia părţilor pe seama specialiştilor, iar mai departe, ar putea deveni un arhitect al viitorului omenirii, ajutată chiar de ştiinţa dreptului. Împreună au capacitatea de a conduce la o devenire către ceea ce definim în prezent a fi "om", dar de care suntem încă departe.

Întrebările de care pomeneam mai sus şi pe care filozofia trebuie să le lanseze în aria juridică privesc şi chesituni mai palpabile precum persoana şi societatea deopotrivă. De ce să existe un drept? În ce scop să fie exercitat? De ce să existe obligaţii şi răspunderi? Cum este bine şi corect ca acestea să fie identificate și stabilite dincolo de modalitatea concretă de elaborare? Acestea şi multe alte noţiuni, concepte, instituţii, principii, necesită o abordare mai profundă decât definirea, conştientizarea necesităţii lor, identificarea şi codificarea lor. Cu atât mai mult cu cât în prezent există conexiuni fără precedent, sub infinite aspecte între toate zonele vieţii. În fine, dreptul, justiţia, tind spre o normatizare şi tehnicizare care scot din centrul preocupării lor tocmai omul, în beneficiul căruia au fost de fapt inventate. Legea tinde să devină o dogmă indiscutabilă. Filozofia mai mult studiată şi aplicată ar conduce la o umanizare a dreptului, ar justifica la o altă scară normele lui. Ca foarte buni profesionişti ştim să soluționăm probleme concrete. Însă nu ştim să le evităm, să le diminuăm, simplificăm, ocolim, eradicăm, să găsim soluţii care să nu creeze alte neajunsuri. Reglementările de precizie, atât de necesare, se îndepărtează de principiile transcendentale care nu pot suferi modelări în funcţie de niciun interes, la nicio scară temporală. Reglementările de precizie trebuie să fie subordonate acestor principii într-o relaţie de la general la special.

Practica dreptului nu cere numai legi bune, ci și o corectă viziune de ansamblu. Dacă ignorăm o problemă sau dacă rezolvarea ei se pierde printre prea multe legi bune sau prea întortocheate proceduri, rezultatul este același. Nemulțumirile sociale sau ale fiecăruia dintre noi și pe care le cunoaștem atât de bine, izvorăsc și datorită faptului că ne concentrăm mult prea mult pe părți din ce în ce mai mărunte, ignorând ansamblul. După cum spune prof. Ion Craiovan, "În absența acestei viziuni complexe...dreptul poate fi manipulat, arbitrar, patologic, instrument normativ de tortură în viața socială, plasându-se în afara rostului său omenesc."[7] Iar mai apoi același autor afirma că "planul de abordare al acestei științe juridice este acela al generalității și integralității dreptului", lămurind astfel, dacă mai era nevoie, faptul că justiția este deopotrivă o problemă de drept, de filozofie și de filozofie a dreptului. Menirea juristului, pe lângă cea aparentă și evidentă, trebuie să fie una profund reformatoare.

Ca să încheiem această lungă pledoarie pentru necesitatea filozofiei în drept, trebuie să observăm o atitudine deloc înțeleasă pe care practicienii dreptului o au față de filozofii dreptului. Se atribuie un merit absolut practicii, toeriile juridico-filozofice fiind nu doar evitate și marginalizate, ci chiar desconisiderate, exact pentru motivele pe care încercam să le creionăm la început. Anume că nu oferă vreo utilitate, vreo precizie, se îndepărtează prea mult de concretul dreptului, că repezintă fabulații față de munca mai grea și mai importantă a practicianului - adevăratul profesionist. Această atitudine circumscrisă predictibil orientării postmoderniste a erei actuale este totuși una profund greșită. 

[1] Lucian Blaga, Trilogia Cunoașterii, Editura Humanitas 2013, p.77.

[2] Marcus Tullius Cicero (106 î.H. - 43 î.H.) a fost un filozof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul și constituționalist roman, având o bogată activitate retorică și o vastă operă. S-a remarcat ca un teoretician al artei retorice ("De oratore libri tres", "Partitiones Oratoriae"), dar și prin alte scrieri filozofice, "De legibus" fiind un foarte interesant dialog despe legi, în contextul căutarii unei forme ideale de guvernare.

[3] Codul edictat la Roma, în anul 449 î.H., cunoscut ca Cele Douăsprezece Table este prima sistematizare cunoscută de dreptul roman, a vechiului drept cutumiar. Textul acestora nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse cu ocazia incendierii Romei de către gali, în anul 390.

[4] Textul original face parte din cap. "VI. Scientismul" din construcția filozofică a lui Lucian Blaga "Trilogia Cunoașterii". Textul original se referă la imposibilitatea omului de știință de a se descurca în aria filozofiei. Observația este valabilă și pentru juristul care nu are la baza cunoștințelor sale preocupări filozofico-juridice, întrucât prin natura acestei profesii, juristul este obligat să cerceteze mediul filozofic. "Omul de ştiinţă, venind în filozofie cu vederi achiziţionate în câmpul său de activitate, se comportă în ţinuturile invadate ca un elefant într-o vitrină - şi nici măcar ca un elefant într-o vitrină cu porcelanuri, cum sună zicala, ci ca un elefant într-o vitrină cu vase alcătuite din sunet îngheţat, din tenebre şlefuite sau din eter cizelat".

[5] Teoria amplă și deosebit de atractivă este expusă în cadrul Trilogiei Cunoașterii, a lui Lucian Blaga, cap. Eonul Dogmatic.

[6] Spre exemplu fizica aristotelică acceptataă în antichitate propunea un model al existenței în care universul era structurat în sfere concentrice, având în centru Pământul. Deși infirmată, a fost un model valoros în cadrul gândirii filozofice și științifice, nu numai ale epocii respective.

[7] Ion Craiovan, Filozofia dreptulu sau dreptul ca filozofie, ediția a doua revizuită și adaugită, Edituta Pro Univesitaria, p.28.