martie 2021

INTEROGATORIUL ȘI DEPOZIȚIA DE MARTOR ÎN PROCESUL CIVIL

avocat Eugen Gomboș

Elaborarea unor coduri moderne, în concordanţă cu realitățile vieţii civile şi juridice actuale era o necesitate evidentă. Desigur că, pe de o parte, robusteţea unor reglementări trebuia menţinută, însă, pe de altă parte, aveam de-a face cu concepte arhaice și desuete, demult depăşite de complexitatea situaţiilor şi realităţilor concrete. Chiar şi dacă ne referim numai la limbajul unor acte normative de o asemenea importanţă, simţeam nevoia de o acurateţe mult mai mare decât cea pe care ne-o oferea vechiul Cod Civil, bunăoară. Se impunea stringent ca acest cod să fie re-format şi nu doar amendat. Și noul Cod de Procedură Civilă, comparat cu codul anterior, care suferise în ultimii ani mai multe modificări, se apropie mai mult, atât de necesităţile practicii cât şi de orientarea europeană, deşi are și acesta lipsuri importante. Doar unele dintre acestea au fost acoperite prin Legea nr. 310/2018. Cu toate că noile prevederi sunt mai clare si mai ample (incluzând spre exemplu cu titlu de text legal foste principii), se pare că totuși reforma nu este atât de profundă pe cât ne-am așteptat. Amintim în treacăt faptul că procedura de regularizare a dosarelor nu a codus la descongestionarea instanțelor în măsura dorită. Evident, neajunsurile nu puteau fi anticipate în totalitate, fiind de datoria practicii să le semnaleze în vederea unor îmbunătățiri ulterioare. În cele ce urmează vom vorbi despre una dintre aceste lacune, care în opinia noastră ar trebui acoperită, în primul rând pentru creşterea calităţii actului de justiţie.

Credem că ar fi interesant de analizat, în mod comparativ, două dintre cele mai importante şi uzitate mijloace de probă: interogatoriul (art. 351 şi urm. c.p.civ.) şi proba cu martori (art. 309 şi urm.c.p.civ.). Critica şi totodată propunerea pe care dorim să o facem este legată de reglementarea mai lapidară a obligaţiilor și răspunderilor instituite în sarcina părților interogate în cadrul procesului, decât cele relative la martor.

Sub aspectul "actorilor principali" în administrarea acestor probe, este lesne de observat faptul că, pe când martorul este un terţ faţă de cauza dedusă judecăţii, chiar dacă depoziţia sa sprijină poziţia unei părti - de cele mai multe ori partea care l-a propus, - persoana care răspunde interogatoriului este chiar parte în cauză. Facem precizarea că ne referim deocamdată doar la partea persoană fizică sau la asociații cu drept de reprezentare a societăților de persoane în condiţiile art.355(2) c.p.civ.

Consecinţă a calităţilor diferite, rezultă şi o mare diferenţă în ceea ce priveşte interesul martorului, respectiv al părţii, în soluţionarea litigiului. Pe când martorul poate fi total indiferent de deznodământ, sau cel mult are un interes minim, eventual datorită relaţiilor cu una dintre părţi, justiţiabilii din cauză au un interes major în soluţionarea favorabilă lor, având în vedere sporirea sau diminuarea patrimoniului prin pierderea/dobândirea de bunuri, drepturi, etc. Mai departe, având în vedere acest interes, părţile vor depune toate eforturile, vor folosi toate mijloacele legale şi procedurale pentru a obţine satisfacția dorită. Dar, mai mult decât atât, pentru părţi există şi o tentaţie mult mai mare de a utiliza chiar şi mijloace frauduloase, cum ar fi de exemplu - şi cel mai simplu - răspunsul nesincer la interogatoriu. În aşa mare măsură încât proba cu interogatoriul părţii adverse a devenit un risc major pentru partea care o propune. Moralitatea scazută a societăţii contemporane este aproape o garanţie pentru furnizarea unor răspunsuri nesincere.

Cu toate acestea, Codul de Procedură Civilă instituie anumite măsuri de prevenire a unor astfel de răspunsuri numai în ceea ce priveşte martorul. Ne referim în principal la prevederile art. 319, privind obligaţia depunerii jurământului. Ori, având în vedere considerentele expuse mai sus, omisiunea ni se pare cel putin nefirească.

Astfel, fără a lua în considerare chestiuni de ordin religios, precum şi chestiuni de ordin laic sau bisericesc creştin privind controversa jurământului[1], nici chiar pentru martori articolul menţionat nu impune rostirea jurământului sau a formulei echivalente sub sancţiunea nulităţii procesului verbal de consemnare a depoziţiei de martor. Observăm așadar o diminuare, deși neexplicită, a importanței jurământului, chiar și în cazul martorului.

Într-adevăr, dacă privim în urmă, observăm că în reglementarea procedurală din 1865 și partea putea fi chemată sa jure (art. 237 si urm.) Mai mult, în forma dată Codului de Procedură cu ocazia republicării din 1948, vedem că jurământul imprima răspunsurilor la interogatoriu o aură de adevăr absolut, prin art. 233 fiind interzis părții adverse să facă dovada că jurământul a fost mincinos. Reglementările amintite au fost abrogate prin Decretul 208/1950, iar concluzia noastră este că textul de lege reflectă evoluția percepției societății față de forța probantă a jurământului, desigur, în sensul diminuării ei. În prezent nici teama de divinitate și nici onoarea nu sunt - din păcate - argumente suficient de puternice pentru a provoca o mărturie sinceră, atunci când concurează cu aspectele materiale ale vieții.

Referirea la divinitate, onoare şi constiinţă sau chiar şi celelalte formule arătate la alin.5 și 6 ale art. 319 c.p.civ, făcute într-un cadru solemn şi public, ar trebui să creeze premiza că martorul va spune adevărul aşa cum l-a perceput prin propriile sale simţuri. Mai mult decât atât, alin.9 prevede obligaţia instanţei de a aduce la cunoştinţa martorului faptul că mărturia mincinoasă este pedepsită de legea penală, fiind incriminată ca infracţiune. Este vorba despre art. 273 c.pen. - mărturia mincinoasă, prin care legea instituie o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 6 luni și 3 ani, sau între 1 și 5 ani în anumite cazuri speciale.

Dimpotivă, în ceea ce priveşte partea care răspunde la interogatoriu, nu sunt instituite niciun fel de formule care măcar pe plan psihic să ridice un semn de atenție asupra sincerității răspunsului. Nu există nici vreo obligaţie din partea instanţei de a aduce la cunoştinţa părţii consecinţele minciunii sau ale ascuderii adevărului, desigur, pentru că aceste consecinţe penale sau de orice altă natură, nu există. Nici chiar amenzile judiciare instituite de art 187 c.p.civ. nu reglementează acest aspect, iar sancţiunea prevazută de art. 358 c.p.civ. priveşte neprezentarea la interogatoriu sau refuzul de a răspunde interogatoriului şi nicidecum eventualele răspunsuri mincinoase. Toate acestea în condiţiile în care - aşa cum am arătat mai sus - interesul părţii în câştigarea procesului şi ca urmare tentaţia de fraudă este mult mai mare decât în cazul martorului.

Înainte de a trage o concluzie se cuvine să analizăm și eventuala logică a lipsei reglementării. Tăcerea legii credem că rezidă în atitudinea subiectivă a părții față de interesul și cauza sa, fie că este vorba de teama pierderii procesului, fie că este vorba despre alte porniri mai puțin onorabile. Partea poate fi implicată peste măsură, astfel încât, chiar sinceră fiind, poate avea o percepție alterată asupra realității și a faptelor. Prestând interogatoriul sub jurământ, ar putea intra sub incidența legii penale, deși la o analiză mai atentă am observa ulterior că infracțiunii i-ar lipsi unele elemente ale laturii subiective, ori că persoana ar putea beneficia de oarecari circumstanțe atenuante. Însă, în unele cazuri, în aceeași situație s-ar putea afla și un martor cu privire la modul în care el a perceput realitatea.

Pe de altă parte, partea ar fi pusă în situația de a da răspunsuri chiar împotriva propriilor sale interese. Dar oare nu aflarea adevărului este scopul prim și ultim al justiției? Este propriul interes mai presus de adevăr și dreptate? Iar într-o abordare mai puțin filozofică, chiar și în lipsa oricărei sancțiuni, este totuși admisibil ca partea interogată să furnizeze răspunsuri nesincere și mincinoase?

Credem că atitudinea psihică a părții față de propria cauză, mai ales atunci când expune cu privire la chestiuni concrete, nu poate fi suficientă pentru a pune răspunsul nesincer la interogatoriu la adăpost de orice sancțiune. Prin această omisiune, considerăm că legea de procedură își dă în mod tacit girul la fraudarea actului de justiție, creând practic posibilități nelimitate în acest sens. De multe ori nici chiar coroborarea interogatoriului cu alte probe nu poate ajuta judecătorul și nu poate închide imensa poartă spre nedreptate.

Indirect, părții i se recunoaște posibilitatea, i se acordă facilitatea, de a nu da răspunsuri împotriva propriilor interese. La fel cum în procedura penală suspectul poate păstra tăcerea pentru a nu se incrimina. O asemena abordare este lipsită însă de orice logică în procedura civilă: dacă se permite ca partea să ascundă adevărul, atunci ce valoare mai are interogatoriul și care este rațiunea reglementării și administrării lui? Desigur, rațiunea interogatoriului este aceea de a afla adevărul, însă în lipsa oricărei sancțiuni finalitatea este exact opusă. Astfel, credem că explicația de mai sus nu poate fi primită, iar lipsa reglementării nu poate fi justificată în mod pertinent. Cu atât mai puțin, interesul părții nu poate justifica răspunsul său mincinos.

Teoretizarea excesivă trebuie să se încline în fața realității. De multe ori avem de-a face în practica sălilor de judecată cu depoziții de martor vădit mincinoase, care conduc la dezlegarea greșită a pricinilor, datorită imposibilității probării caracterului lor mincinos. Și atunci, când nu există nici sancțiuni penale, nici contravenționale și nici măcar rețineri morale, cu atât mai mult, omisiunea legii va fi speculată și fructificată prin răspunsuri oricât de nesincere la interogatoriu.

În consecinţă, opinăm că într-o reglementare viitoare se impune sub acest aspect instituirea în sarcina părţii care răspunde la interogatoriu, precum şi în sarcina instanţei, aproximativ aceleași obligaţii ca şi în cazul depoziţiei de martor. Nu ar fi lipsit de interes nici încriminarea acestei fapte ca infracțiune ori contravenție, pentru a da consistenţă formulei rostite. Desigur, toate având ca ultim scop aflarea adevărului spre care tindem, nu numai ca justiţiabili sau practicieni, ci atât ca indivizi cât şi ca societate. Lacuna din reglementarea actuală şi lipsa sancțiunilor constituie mai mult decat o invitaţie pentru ascunderea sau denaturarea adevărului.

Chestiunea devine ceva mai complicată în cazul art.222 alin.1 unde răspunsul la interogatoriu este formulat în scris. Deşi este semnat de reprezentantul legal al entităţii, este foarte probabil ca raspunsurile efective să fie furnizate de către diferiţi angajaţi, cu funcţii şi atribuţii diverse. Chiar şi în acest caz, ar putea exista calea sancţiunilor contravenționale în sarcina persoanei juridice, urmând ca sumele provenite din aceste amenzi să fie înregistrate ca prejudicii şi recuperate ulterior în temeiul răspunderii contractuale aparținând dreptului muncii, de la angajaţii care se fac răspunzători. Totuși, având în vedere mizele comerciale uriașe în anumite cazuri, pentru persoana juridică amenda nu ar avea mare însemnătate raportat la profitul realizat prin câștigarea procesului. De aceea credem că ar avea eficiență numai o sancțiune penală sau sancțiuni care să se răsfrângă asupra părții, cu efect asupra soluției în cauză ori cel puțin asupra probei cu interogatoriu.

Desigur, toată această problematică va trebui privită din punct de vedere al vinovăţiei declarantului efectiv, cu toată circumspecţia necesară, urmând a fi dovedită în condiţiile legii, întocmai ca şi mărturia mincinoasă. Este de menţionat în această ordine de idei şi faptul că simpla cădere în pretenţii (pierderea procesului) nu poate duce la concluzia implicită că partea a minţit în cadrul interogatoriului.

[1] Controversa provine din învăţăturile creştine, deci şi ortodoxe româneşti, în ceea ce priveşte interdicţia de a jura, aşa cum sunt interpretate cuvintele Mântuitorului, în sensul că pentru un bun creştin cuvântul dat este suficient. Deşi majoritatea textelor canonice se exprimă în acest sens, considerăm că în dreptul românesc controversa a fost soluţionată la începutul secolului al XX-lea, când, luând în considerare învăţăturile Mitropolitului Andrei Şaguna, s-a acceptat interpretarea conform căreia jurământul drept este permis. Cu alte cuvinte, să nu juri strâmb, dacă juri, să spui adevărul.