februarie 2021

avocat Eugen Gomboș

Preambul

Procedura Ordonanţei de Plată se regăseşte în cardul Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 15 februarie 2013. Textul de lege face obiectul de reglementare al Cărţii a VI-a, „Proceduri speciale", Titlul IX, articolele 1014 - 1025.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 119/24.10.2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 738/31.10.2007, a fost unul dintre actele normative prin care s-a materializat obligaţia României, ca stat membru al Uniunii Europene, de a transpune în dreptul intern directivele comunitare. Concret, ne referim la Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale.

Ordonanţa a fost un instrument juridic deosebit de puternic în folosul comunităţii în general şi al creditorilor în special, în încercarea de a-și recupera creanțele, cu efect în fluidizarea vieții comerciale și evitarea blocajelor economice. Acest act normativ a oferit multiple avantje faţă de procedura somaţiei de plată şi evident, faţă de demersurile pe dreptul comun. Fără îndoială că prin noua reglementare s-a urmărit unificarea prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 şi a Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001, privind procedura somației de plată, ambele abrogate de la data intrării în vigoare a noului cod de procedură. În contextul celor de mai sus, apare firească includerea în Codul de Procedura Civilă a unor acte normative anterior de sine stătătoare, care deşi cuprindeau norme procedurale, nu erau în esenţă „legi" de procedură.

Formularea criticilor

1. Procedura prealabilă

Chiar dacă caracterul cert, lichid și exigibil al creanței urmează a fi constatat de către instanța de judecată, aceste cerințe (pe lângă izvorul contractual) sunt necesare pentru promovarea ordonanței de plată. Niciun creditor diligent nu va promova o astfel de cerere dacă creanța sa nu îndeplinește, anterior formulării cererii, imperativele art. 1014 alin.(1) C.p.civ. Conform art. 1021 alin.(1) C.p.civ. rolul instanței se reduce la o verificare a înscrisurilor, depuse de creditor, împotriva unui debitor aflat deja în culpă.

Dacă în vechea reglementare, prin art. 5(1) al OUG 119/2007 (care avea în vedere numai sfera raporturilor comerciale) nu era necesară urmarea procedurii prealabile a concilierii prevăzute la acea dată de către art. 720 ind.1 C.p.civ. din 1993, în noul cod se instituie o procedură prealabilă total inutilă, cel puţin pentru creanţele care izvorăsc din raporturi comerciale, după cum urmează să expunem.

Art. 1015 alin.(1) impune efectuarea unei proceduri prealabile constând în comunicarea unei somaţii către debitor, dându-i un termen de plată excesiv de lung, de 15 zile. Mai mult, această somaţie trebuie comunicată prin executor judecătoresc sau scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire. Ori, mai ales în viaţa comercială, cu tipul ei specific de celeritate, credem că această comunicare nu îşi are rostul, sau cel puţin că ar fi fost suficientă comunicarea prin orice mijloace care ar fi putut asigura dovada comunicării și a conținutului corespondenței.

Văzând prevederile art. 1523 alin.(2) lit. d) C.civ. observăm că în cazul debitelor „asumate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi", debitorul este pus de drept în întârziere prin simpla neexecutare a obligaţiei de plată cel mai târziu la data scadenţei. Ca urmare, de la acea dată a scadenţei creanţa devine exigibilă şi totodată debitorul este pus de drept în întârziere. Nefiind deci necesară punerea în întârziere, acordarea unui nou veritabiltermen de plată vine mai degrabă în sprijinul debitorului aflat deja în culpă. În raporturile dintre profesionişti, chiar şi dobânzile legale curg de la data exigibilităţii creanţei şi nu de la momentul comunicării somaţiei sau al împlinirii vreunui termen de la comunicării. Dacă în raporturile civile această punere în întârziere (conform art. 1522 C.civ.) este acceptabilă şi uneori necesară (vezi art. 454 C.p.civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată numai în condiţiile punerii în întârziere), în cele comerciale este şi inutilă şi împovărătoare pentru creditor.

De lege ferenda socotim că ar fi potrivită modificarea art. 1015 în sensul că, în litigiile dintre comercianţi (situaţiile la care face referire 1523 alin.(2) lit. d) c. civ.), comunicarea somaţiei să nu fie necesară. Lipsa comunicării acestei somaţii sau chiar şi numai imposibilitatea prezentării dovezii de comunicare în forma cerută, atrage o sancţiune excesiv de drastică, respectiv respingerea cererii ca inadmisibilă, aşa cum se exprimă fără echivoc art. 1017 alin. (2). Aceasta deși lipsa comunicării somației nu aduce atingere celor trei caractere ale creanței.

2. Acordarea unui nou termen de plată

Creditorul se poate adresa instanţei numai după trecerea unui termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei, ceea ce reprezință un nou termen de dilatare a procedurii și de întârziere a plății.

3. Probeleme legate de întâmpinare

Observăm că depunerea întâmpinării este obligatorie cel mai târziu cu trei zile înainte de termenul sorocit. Nerespectarea acestui termen atrage nu numai decăderea din dreptul de a propune probe şi a invoca excepţii în afara celor de ordine publică, în conformitate cu art. 208 C.p.civ., ci atrage chiar o sancţiune ceva mai drastică: în atare situaţie instanţa poate considera pasivitatea debitorului ca o recunoaştere a pretenţiilor creditorului, așa cum specifică prevederile alin.(3) si (4) ale art.1019. Deşi acest aspect este lăsat la latitudinea instanţei, sancţiunea este pe deplin justificată de însăşi raţiunile care au condus la edictarea procedurii Ordonanţei de Plată.

Totuşi, o altă scăpare notabilă este aceea că lipsa întâmpinării nu atrage fără echivoc decăderea creditorului din dreptul de a contesta creanţa, decădere ce în formularea anterioară, în lipsa distincţiei, opera atât în cadrul cererii de emitere a Ordonanţei de Plată și se răsfrângea și asupra cererii în anulare, aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă. Astfel era paralizată calea de atac a debitorului pasiv iniţial, cale de atac declarată de cele mai multe ori în scop de tergiversare. În prezent, considerarea creanței ca și recunoscută de către debitor rămâne la latitudinea instantei; în lipsa unei decăderi exprese rezultă că debitorul poate totuși contesta creanța, chiar dacă nu depune întâmpinare.

Întâmpinarea nu se comunică creditorului, acesta fiind nevoit să ia la cunoştinţă de conţinutul ei la arhiva instantei. Aparent prevederea vine în sprijinul creditorului, însă, în practică, cu trei zile înainte de termen (până când debitorul poate depune întâmpinarea) dosarul nu se mai găseşte la arhivă, fiind imposibil de consultat.

4. Citarea

Cererea de emitere a Ordonanţei de Plată se judecă în procedură de urgenţă, chestiune arătată în art. 1019 alin. (1). Totuşi, paradoxal, prin derogare de la prevederile art. 159 C.p.civ. (conform căruia în pricinile urgente citația poate fi înmânată chiar și cu mai puțin de 5 zile înainte de termenul fixat) termenul de înmânare a citaţiei este extins prin art. 1019 alin.(1) de la 5 la 10 zile înainte de fixarea termenului de judecată. Și acest aspect contribuie la faptul că până și în varianta în care dibitorulul nu contestă creanța, ordonanța nu poate fi judecată mai devreme de 30 de zile, socotite conform art. 1023 de la data introducerii cererii[1]. Prin alin.(2) prima teză al acestui articol chiar și termenul final de 45 de zile este dilatat cu perioada necesară comunicării actelor de procedură. Considerăm că această scăpare ar trebui neîntârziat remediată, prin reducerea numărului de zile necesare emiterii ordonanței, dacă nu la 15, la cel mult 30 de zile.

5. Aprecierea probelor

Suntem nevoiţi să aducem o critică severă și textului art.1021 alin.(2). Acesta prevede că în măsura în care apărările debitorului presupun administrarea unor probe care ar fi admisibile în procedura de drept comun, instanţa va respinge prin încheiere cererea creditorului, urmând ca acesta să urmeze procedura de drept comun, printr-o acţiune în pretenţii. Desigur că interesul oricărui debitor este acela de a amâna cât mai mult plata. Chiar dacă aceste probe trebuie să servească exclusiv răsturnării cerinţelor art.1013(1) C.p.civ. privitor la caracterele creanţei, este puţin probabil ca debitorul să propună probe care într-o procedură de fond să nu fie admisibile în principiu. Drept urmare, ne vom afla din nou în situaţia în care scopul ordonanţei nu va putea fi atins, datorită specularii unei scăpări a textului de lege. În mod necesar, această soluţie trebuie adoptată în situaţia în care creditorul, (şi nu debitorul  în apărare) pentru dovedirea pretenţiilor sale ar fi nevoit să propună şi să aducă alte probe, ducând procesul spre o dezbatere de fond, dincolo de discuţia privitoare strict la cerinţele art.1014.

Doar că în temeiul art. 1021(1) C.p.civ. instanța este ținută să verifice nu numai carcterele creanței, ci și dacă contestația debitoarei este întemeiată. Aceasta verificare se face în baza înscrisurilor aflate la dosar, precum și a susținerilor și lămuririlor partilor. Instanța este deci obligată să facă o minimă verificare a acestor înscrisuri, nefiind suficientă simpla afirmație a debitoarei privind contestarea creanței. Astfel, analiza în maniera descrisă a actelor depuse la dosar se circumscrie instituției ordonanței de plată, o verificare de acest gen fiind posibilă și chiar obligatorie pe această procedură. Ca urmare instanța nu va putea să considere că o cercetare a actelor se va putea face numai pe procedura obișnuită. Ea trebuie să verifice temeinicia susținerilor și a probelor debitoarei și să respingă ordonanța doar dacă rezultă indubitabil că aceasta nu întrunește caracterle cerute de lege ori este deja stinsă.

6. Noi termene de plată

În cazul admiterii totale sau în parte a cererii, instanţa va pronunţa în aceleaşi condiţii o Ordonanţă de Plată pentru câtimea care îndeplineşte condiţiile de admisibilitate. În ambele cazuri, termenul de plată, un alt adevărat termen de graţie în beneficiul debitorului se va stabili obligatoriu în limitele a 10 şi 30 de zile, socotite de la data comunicării Ordonanţei.

În contextul termenelor nejustificat de lungi mai sus descrise, urgența înmânării/comunicării "de îndată" (art. 1022 alin.(5) a Ordonanţei apare ca fiind hilară. Ne situăm deja la peste 90 de zile de la data notificării prin somație a debitorului.

Dacă sunt incidente prevederile art. 396, iar pronunţarea se face în condiţiile art. 402 C.p.civ., comunicarea Ordonanţei va putea fi din nou amânată pentru un interval de 15 zile. Aşa cum se întâmplă cel mai adesea în practică, pronunțarea este amânată, iar la pronunţarea Ordonanţei părţile nu sunt prezente, astfel că se va recurge tot la comunicarea prin corespondență. Faptul că textul de lege specifică termenul de comunicare ca fiind "de îndată", nu ne liniștește, ci dimpotrivă, ne face să concluzionăm că la termenul de plată al debitorului se vor mai adăuga şi cel puţin câteva zile necesare redactării și comunicării. În acest sens, considerăm că termenul de plată ar fi trebuit să curgă de la pronunţare şi nu de la comunicare.

În ceea ce priveşte durata procedurii, ea este stabilită la 45 de zile între data introdicerii cererii și cea a pronunțării, la care se adaugă și cele 15 anterioare și 30 ulterioare, din nou fără să ținem seama de termene administrative inerente. Chiar și aceste 45 de zile sunt stabilite numai sub condiţia necontestării creanţei prin întâmpinare. Per a contrario, dacă creanţa este contestată, procedura poate dura, cel puţin teoretic, mult mai mult de 45 de zile. Desigur, practica va depăşi cu mult previziunile teoriei, mai ales la instanţele aglomerate.

7. Cererea în anulare

Legiuitorul rămâne consecvent apărării intereselor debitorului, dându-i posibilitatea să promoveze cererea în anulare şi în cazul în care plata a intervenit ulterior emiterii Ordonanţei. Deși Ordonanța este executorie, o asemenea cerere este complet inutilă din moment ce, chiar şi în situaţia declanşării unei executări silite, debitorul ar putea opune, foarte simplu, dovada plăţii, nefiind în pericol să suporte cheltuielile executării, fapt arătat explicit şi prin textul art. 1025(1) C.p.civ., cu trimitere la prevederile art. 637. Pe de altă parte, debitorul va tinde să anuleze Ordonaţa şi evident, o va putea face având în vedere plata deja efectuată. Rămâne la vigilenţa judecătorilor ca anularea Ordonanţei să fie doar parţială, menţinând în sarcina debitorului dobânzile şi cheltuielile de judecată eventual neplătite. Chiar fiind achitate toate sumele din Ordonanţa emisă, cererea în anulare promovată de debitor pe acest motiv rămâne cu totul inutilă, creditorul fiind în posesia unui titlu executor nefolositor, debitorul fiind la adăpost faţă de orice executare silită. Prevederea va îngroaşa numărul dosarelor de pe rolul instanţelor.

Cererea în anulare nu suspendă executarea, însă suspendarea va putea fi dispusă la cererea debitorului, sub condiția plății unei cauțiuni.

O nouă critică pe care o aducem priveşte lipsa reglementării faţă de caracterul urgent al judecării căii de atac, neţinând cont de caracterul general urgent al procedurii Ordonanţei de Plată din care provine dosarul. Acest aspect conduce la consecinţe grave, anulând practic întreaga celeritate a judecăţii avută în vedere până atunci, favorizând încă odată debitorul. O reglementare expresă în sensul judecării cererii în anulare în procedură de urgenţă ar fi fost de dorit.

Concluzii

Aşa cum funcţionează şi în celelalte ţări ale Uniunii Europene, instituţia Ordonanţei de Plată se administrează prin excelenţă în procedură de urgenţă, ea având ca scop nu doar sancţionarea rău-platnicilor, ci mai ales fluidizarea plăţilor în întregul context economic. La adoptarea ei au primat nevoile comerciale şi economice, mai puţin cele civile sau procedurale, urmărind crearea unui instrument apt să satisfacă aceste nevoi. Şi în România, comparând numărul litigiilor promovate pe Somaţia de Plată şi pe vechea Ordonanţa de Plată, ponderea covârşitoare au deţinut-o cele din urmă. Ca urmare, chiar unificând cele două instituţii, legiuitorul ar fi trebuit să ţină cont de aceleaşi priorităţi care s-au avut în vedere la adoptarea OUG 119/2007, sau măcar să prevadă anumite excepţii simplificatoare pentru speţele comerciale.

Judecând global şi făcând un bilanţ al celor de mai sus, observăm că singurul avantaj important instituit este posibilitatea creditorului, ca în cazul respingerii cererii sale, să formuleze cererea în anulare ca modalitate de acces către instanţa de control. Această deschidere este binevenită, întrucât în practică existau multe situaţii în care sentinţa era rezultatul unor neatenţii sau greşeli, pe care creditorul nu avea posibilitatea să le îndrepte decât indirect, pe procedura mult mai anevoioasă a dreptului comun și cu alte cheltuieli. Desigur, amintim si taxa de timbru de numai 200 lei, stabilită prin art. 6 alin.(2) al OUG 80/2013 și durata ceva mai redusă a procesului decât în cazul unei acțiuni pe dreptul comun.

Pe de altă parte constatăm o serie de dezavantaje:

• instituirea unei proceduri prealabile destul de riguroase;
• un prim nou termen mare de plată în urma somației, de 15 zile;
• răstimpul de 10 zile dintre momentul înmânării citaţiei şi termenul de judecată;
• absenţa sancţiunii decăderii debitorului din dreptul de a contesta creanţa, în cazul nedepunerii în termen a întâmpinării.
• necomunicarea întâmpinării către creditor;
• posibilitatea facilă a debitorului ca prin apărările sale să ducă litigiul pe procedura dreptului comun;
• nelimitarea în timp a termenului de soluţionare a procesului în cazul contestării creanței;
• socotirea termenul de plată de la comunicare şi nu de la pronunţare;
• acordarea unui nou termen de plată extins, de până la 30 de zile.
• posibilitatea promovării cererii în anulare de către debitor pentru o cauză de stingere a creanţei prin plata efectuată DUPĂ pronunţarea Ordonanţei;
• nesoluţionarea căii de atac în procedură de urgenţă;

Să nu uităm că procedura Ordonanţei sancţionează debitorul deja aflat în culpă, motiv pentru care toate acestea fac ca procedura Ordonanţei de Plată să fie mai degrabă neinspirată decât utilă din punct d evedere al termenului de soluționare, nefiind exclus ca o soluție executorie, cu toată diligența creditorului să se întrevadă abia peste  3-4 luni de la data împlinirii scadenței, iar una definitivă peste 6-7 luni, sau chiar mia mult.

[1] Nu au fost socotite zilele necesare comunicărilor, sau zilele de întârziere provocate de procedurile administrative ale instanței.