decembrie 2020

ÎNCĂLCAREA DREPTULUI LA APĂRARE PRIN LIMITAREA CUVÂNTULUI

avocat Eugen Gomboș

Diversitatea chestiunilor litigioase, ritmul accelerat al societăţii şi nu în ultimul rând concepţiile moral-sociale, precum şi caracteristicile native ale poporului român - subliniind latinitatea sa - implică un număr foarte mare de dosare pendinte. Ca urmare, activitatea instanţelor de judecată, începând de la personalul auxiliar, grefieri, judecători şi până la organele de conducere, este deosebit de încărcată. Acestea sunt motivele pentru care justiţiabilii, avocaţii şi chiar judecătorii nesocotesc unele norme morale, dar şi juridice de comportament. Întrucât judecătorul este suveran în sala de judecată, derapajele celorlalte categorii de participanţi la proces sunt ţinute sub control. Totuşi aceste chestiuni care privesc ordinea şedinţei şi suveranitatea judecătorului trebuie analizate sub încă două aspecte: modul în care judecătorul impune şi controlează această ordine şi modul în care el însuşi se comportă, respectă sau încalcă obligaţiile sale legale, dar şi normele obişnuite de conduită.

În scurta noastră analiză plecăm de la premisa că oricine intră într-o sală de judecată trebuie să arate respectul cuvenit instituţiei şi judecătorului, iar acest respect trebuie să fie acordat în mod conştient, nu de complezenţă şi nu sub ameninţarea sancţiunilor procedurale ce ar putea deveni incidente. Acest respect nu este datorat nicidecum pentru poziţia socială a judecătorului, ci pentru rolul şi contribuţia sa esenţială la viaţa societăţii, pentru munca sa dificilă în plan psihic, pentru cunoştinţele sale vaste şi, în cele din urmă, pentru înţelepciunea lui, la care se apelează întru rezolvarea afacerilor judiciare. Nu prescriem o conduită de subordonare servilă, ci una just echilibrată, normală, în acord cu regulile contemporane de comportament.

În particular, ne interesează anumite prevederi ale art. 216 şi 217 C.p. civ., în lumina dispoziţiilor Hotărârii nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, al Consiliului Superior al Magistraturii. În cadrul reglementărilor anterioare, aceste prevederi se regăseau la art. 128 şi 129 v.C.p.civ. şi erau ceva mai lapidare. Însă şi unele şi altele ne spun doar ce trebuie să facă judecătorul, nu şi cum ar trebui să facă, iar actualele tratate şi comentarii se feresc să prescrie o conduită anume. Conduita judecătorului pe întreg parcursul activităţii de conducere a şedinţei de judecată, creionată în cadrul art. 216 este aparent lăsată la aprecierea sa - chestiune firească, având în vedere creditul pe care i-l acordăm necondiţionat. Spuneam aparent, pentru că există totuşi unele repere normative, ce le regăsim la art. 5 lit. d) şi e) din hotărârea mai sus menţionată. Se face aşadar trimitere la un comportament decent şi civilizat, precum şi un îndemn la calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de orice persoane cu care judecătorul intră în contact în calitate oficială, deci implicit şi în sala de judecată. Prevederile Regulamentului din 2005, aprobate prin Hotărârea CSM 387/2005 erau redactate identic. Totuşi, într-o perioadă chiar mai îndepărtată, când nu existau reguli scrise în legislaţia noastră, au existat preocupări doctrinare la cel mai înalt nivel în acest sens.

Prof. Univ. Dr. Viorel Mihai Ciobanu, judecător la Curtea Constituţională la acea dată, scria cu referire la reglementarea lapidară[1]: "Chiar dacă numai acestea sunt dispoziţiile legale care reglementează conducerea şedinţei de judecată, nu înseamnă că judecătorii, îndeosebi preşedintele completului de judecată nu trebuie să se supună şi el unor reguli... Şedinţa trebuie condusă cu răbdare şi seriozitate, judecătorului nu-i este permis să ridice tonul sau să jignească. Conducerea fermă a şedinţei nu înseamnă agresivitate faţă de partenerii şi auxiliarii justiţiei ori faţă de părţi. Insatisfacţia pentru rolul încărcat al instanţei ori pentru salariul neîndestulător, grijile de acasă sau nemulţumirile de la serviciu, simpatiile şi antipatiile politice ori de altă natură nu trebuie să transpară în actul de conducere al şedinţei şi în actul de judecată. Sigur că este greu să fii judecător, dar greutăţile şi responsabilităţile sunt pe măsura puterii."

Iar observaţia domniei sale este în continuare actuală, privitor la faptul că în sălile de judecată au loc uneori, din păcate, ieşiri nepermise ale judecătorilor care "ar trebui să reflecteze la regulile care trebuie să guverneze activitatea şi comportamentul celui chemat să împartă dreptatea" - în opinia aceluiaşi autor. Comentariile devin de prisos, cu concluzia că judecătorul trebuie să fie suveran, fără a fi totuşi tiran. Observăm în plus că lipsa unei limite minime de vârstă pentru accederea în funcţia de judecător, răpeşte ceva din prestanţa şi înţelepciunea acestora.

Identificăm două coordonate în interiorul cărora judecătorul este dator să îşi câştige respectul, dincolo de cel care i se datorează ab initio: corectitudinea/justețea soluțiilor date și comportamentul în sala de şedinţă. Desigur, există o conduită de urmat și în afara sălii, principii şi valori morale sănătoase, dar care nu fac obiectul referirii de faţă. Ponderea celor două coordonate nu poate fi luată în discuţie, întrucât ele nu sunt într-o relaţie binară, ci fiecare dintre ele trebuie să se regăsească, întreagă, în caracterizarea judecătorului.

A doua chestiune priveşte prevederile alin.(4) al art. 216 C.p.civ., recte limitarea în timp a cuvântului părţii, indiferent dacă aceasta este sau nu reprezentată. Vechea prevedere, alin.3 al art. 128, făcea referire la mărginirea cuvântului când acesta era acordat alternativ, de mai multe ori, însă interpretarea se reduce la aceeaşi esenţă, fiind aplicabilă şi pledoariilor unice. Instanţa are acest drept, conferit de lege în mod necesar, însă de foarte multe ori judecătorul abuzează de el, tocmai datorită unora dintre cauzele identificate mai sus, în special rolul încărcat al instanţei şi implicit durată mare a şedinţei de judecată. În cazul discuţiilor pe fond, inclusiv posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise contribuie la o astfel de alegere a judecătorului, mai ales în cauzele simple sau deosebit de clare. Fără îndoială că în cazul reprezentării prin avocat, acesta va trebui să aprecieze nu numai interesul clientului său, ci şi varianta optimă de a-şi prezenta şi susţine cauza, urmând să îşi adapteze întinderea retoricii în mod rezonabil. Este de reținut că atunci când instanţa doreşte limitarea cuvântului, în conformitate cu prevederile alin.(4) al art. 216, va trebui să informeze în prealabil părţile cât timp va acorda fiecăreia, pentru ca acestea să îşi poată încadra întreaga susţinere în intervalul stabilit.

Numai că în acest al doilea caz analizat, abuzul judecătorului, chiar minor sau nesemnificativ din punct de vedere moral, poate produce consecinţe deosebit de grave, în sensul că ar putea afecta însuşi dreptul la apărare al părţii. Art. 24 din Constituţia României, precum si art. 15 din Legea 304/2004 privind organizarea judecătorească, garantează dreptul la apărare pe tot cursul procesului, drept care trebuie interpretat extensiv ca privind orice posibilităţi procedurale şi legale de care oricare parte poate uza şi nu numai drepturi în aria defensivă a părţii pârâte, ori apărările propriu-zise ale inculpatului în procesul penal. Una din formele în care partea îşi susţine cauza este şi intervenția orală în cadrul şedinţei[2], evident în condiţiile permise de prevederile procedurale şi cu acordul judecătorului. Oralitatea este un principiu fundamental al procesului, conform art. 15 C.p.civ. Astfel, interzicerea dreptului la replică sau limitarea cuvântului în timp sau pe un anumit aspect trebuie privite cu mare atenţie.

Modul echitabil în care orice persoană are dreptul să fie judecat procesul său, arătat atât în art.6 alin.(1) C.p.civ., cât și în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune şi posibilitatea de a pleda efectiv, de a susţine oral cauza sa. Îngrădirea acestei posibilităţi în maniera descrisă poate fi interpretată ca o lipsă de echitate. În consideraţia acestei echităţi, există o cerinţă personală adresată judecătorului de către normele menţionate, în ceea ce priveşte comportamentul său într-o cauză dată, anume aceea de a dovedi imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor sale judiciare. Ceea ce presupune a nu favoriza/defavoriza o parte prin îngăduirea sau limitarea dezechilibrată a timpului acordat în susținerea cuvântului. Avem de-a face şi cu o a doua cerinţă, de data aceasta una de ordin procedural, care priveşte egalitatea armelor - element inerent conceptului de proces echitabil. Aceasta presupune ca fiecărei părţi să i se dea posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de adversarul său. Aprecierea de către judecător în dozarea acestei egalităţi este sensibilă, întrucât o situaţie de egalitate în arme nu presupune întotdeauna numai o egalitate pe tărâm probator, ci și în timpul acordat pentru pledoarii. Deşi pare corect, timpul alocat părților nu trebuie să fie neaparat egal, ci trebuie să fie apreciat în funcţie de complexitatea problematicii care se expune. Strict exemplificativ, deşi timpul alocat atât concluziilor reclamantului cât şi ale pârâtului este de 3 minute, este posibil ca replica ce reclamantul este nevoit să o dea să beneficieze de încă 5 minute, ca urmare a chestiunilor evocate de pârât.

Limitarea cuvântului poate aduce atingere inclusiv principiului contradictorialităţii aşa cum acesta se poate deduce din prevederile art.14, alin.(2) - (4). În faţa instanţei, părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc poziția și au obligaţia de a expune în mod corect şi complet, de a răspunde susţinerilor părţii adverse; au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune. Ori dacă părţile sunt obligate să expună într-o manieră completă, corelativ, instanţei îi revine obligaţia să şi permită aceste expuneri. Mai departe, alin.(5) şi (6) obligă chiar instanţa ca în virtutea acestui principiu fundamental al procesului civil să pună în discuţie toate aspectele invocate şi să îşi întemeieze hotărârea inclusiv pe explicaţiile părţilor, nu doar pe probele administrate. Mai mult, părțile pot pune întrebări celorlalți participanți la proces, în condițiile alin.(5) al art.216.

Dreptul la apărare are şi o altă conotaţie ce converge prezenţei discuţii. Din moment ce justiţiabilul are dreptul de a fi reprezentat de către un profesionist în aria dreptului, intervenţiile acestuia nu trebuie reduse sau limitate astfel încât să devină formale. În concret, dacă partea expune la obiect și fără divagații largi, judecăorul nu va putea restrânge cuvântul nici pentru că este obosit sau este târziu, nici pentru că este multă lume în sală, nici chiar pentru că și-a conturat deja o opinie. Pentru aceleași motive nu va putea refuza dreptul la replică, chiar scurtă, dacă partea adversă îl solicită.

Am abordat problematica dintr-o perspectivă teoretică ideală a obligaţiilor judecătorului şi a unei conduite recomandabile, astfel că opinia expusă nu va trebui interpretată ca un reproş general la adresa instanţelor de judecată, chiar dacă se face simţită o nevoie în reconsiderarea atitudinii unor judecători. Realitatea, mai mult sau mai puţin perfectă, se va apropia sau se va îndepărta de acest deziderat expus, fiind obiectiv imposibil a se asigura o egalitate deplină a părţilor. Deşi sarcina aparţine în primul rând judecătorului, justiţiabilul şi mai ales juristul, indiferent dacă este consilier, avocat sau procuror, va trebui să reţină faptul că susţinerea sa trebuie să privească aspectele esenţiale sau necesar a fi urgent relevate şi să nu abuzeze de timpul ce i se acordă pentru susţinere. Prevederile legale sunt menite să îl protejeze împotriva unui abuz de autoritate, însă nu trebuie să uite nicio clipă că şi vice-versa este valabilă: procesul civil trebuie protejat împotriva abuzului său sub aspectul comentat. Chiar dacă are capacităţile necesare unui discurs elaborat, nu i se conferă dreptul de a utiliza nelimitat timpul instanţei şi al celorlalţi justiţiabili.

În concluzie, dispoziţiile oricărei instante se reduc la un act de voinţă al judecătorului, motiv pentru care va trebui să fie atent să îşi păstreze atât prestanţa, cât şi răbdarea, aceasta fiind în definitv o obligaţie legală. Iar dincolo de toate să își păstreze echilibrul şi înţelepciunea, necesare atât lui, cât şi celor care depind de soluţiile sale.

[1] Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București, 1997, p.103.

[2] Caracterul formal, declarativ al procesului, dar și oralitatea procesului sunt principii provenite din dreptul roman.