ianuarie 2022

Unul dintre cele mai importante mijloace de probă în procesul civil este proba cu martori. Aceasta este reglementată în Codul de Procedură Civilă, Cartea a II-a (Procedura Contencioasă), Titlul I (Procedura în faţa primei instanțe) Secţiunea a 2-a (Cercetarea procesului), Subsecţiunea a 3-a (Probele), partea 3 - Proba cu martori.

Găsim referiri la proba cu martori şi în prima parte - Dispoziţii generale - a Subsecțiunii a 3-a, însă acestea nu privesc analiza de faţă. Observăm că, deşi partea a 3-a este întitulată "Proba cu martori", aşa cum bine se arată şi în cadrul comentariului pe articole al noului cod de procedură civilă [1] mijlocul de probă nu este martorul în sine, persoana sa, ci depoziţia acestuia, declaraţia pe care o face nemijlocit în faţa instanţei despre faptele de care are cunoştinţă. De la această observaţie pertinentă decurg mai multe consecinţe cu privire la declaraţia martorului, urmând să ne concentrăm pe unele dintre aceste aspecte, omiţând în cadrul analizei de faţă alte chestiuni legate de administrarea probei cu martori.

Principiul nemijlocirii depoziţiei este unul important în cadrul sistemului nostru de drept, excepţiile de la acesta fiind reglementate expres de către lege. Alături de obligaţia martorului de a fi sincer şi de a declara adevărul, de buna sa credinţă, de imparţialitatea sa, precum şi alături de izvorul informaţiilor deţinute de el, nemijlocirea reprezintă elementele pe care instanţa le va aprecia în valorificarea depoziţiei în folosul părţilor sau dimpotrivă, pentru neluarea în seamă, totală sau parţială a depoziţiei sau chiar sesizarea organului de urmărire penală competent, conform art. 325 c.p.civ., dacă există bănuiala de mărturie mincinoasă.

Toate aceste elemente se găsesc într-o puternică interdependență şi, contrar practicii care începe să se contureze în sala de judecată, ascultarea martorului nu trebuie să devină niciodată o simplă formalitate. Declaraţia martorului, denumită şi mărturie sau probă testimonială, trebuie apreciată de către instanţă sub toate aceste aspecte şi, mai mult de atât, chiar şi sub unele aspecte subiective, care scapă, ori nu sunt necesare reglementării codificate.

Principiul nemijlocirii, deşi nu este formulat ca atare, rezultă cu destulă claritate din prevederile art. 311(1), 312 şi urm. c.p.civ. Prezenţa martorului în sala de judecată este imperios necesară, toate aspectele mărturiei sale urmând a fi apreciate de către judecător. Dar înainte de toate, judecătorul trebuie să aprecieze asupra facultăților fizico-psihice ale martorului. Potrivit art. 318 c.p.civ. identitatea sa este verificată de către instanţă şi consemnată de către grefier, iar martorul depune jurământul, după caz, în formă prevăzută de art. 319 c.p.civ., urmând să fie ascultat în conformitate cu regulile stabilite de către art. 320. Sunt instituite şi excepţii de la regulile privind stabilirea calităţii de martor, existând atât categorii de persoane care sunt scutite de a depune mărturie (art. 315 şi 317 c.p.civ.), cât şi persoane care pot fi ascultate în această calitate, prevederile art. 316 constituind excepţii de la regulile instituite de art. 315 în cazul litigiilor având ca obiect filiaţia, desfacerea căsătoriei sau alte raporturi de familie.

Chiar dacă instanța trebuie să se abțină de la a judeca martorul, ea este obligată să judece relatarea sa și aceasta este facută inclusiv prin observarea modului în care martorul se prezintă, vorbește, gesticulează. Prezența acestuia poate furniza informații legate de sinceritatea sa și/sau despre celelalte elemente ale depoziției.

Am dori însă să ne oprim asupra unor chestiuni mai puţin cunoscute despre depoziţia de martor şi care ţin de aprecierea subiectivă a judecătorului mai mult decât de reglementarea exactă şi formală a ascultării martorului. Ele sunt enumerate succint în cadrul art. 324 c.p.civ. - Aprecierea probei cu martori, însă credem că necesită o privire mai atentă. Doctrina juridică dezbate acest subiect, însă pe de o parte ea nu poate constitui izvor de drept, iar pe de altă parte, datorită subiectivismului pronunţat, atât din partea martorului cât şi din partea judecătorului în aprecierea depoziţiei, este imposibil să fie trasate reguli clare. De aceea rolul judecătorului în aprecierea depoziţiei devine prioritar şi necesită, pe lângă solide cunoştinţe de drept şi experienţă profesională şi de viaţă, empatie, cunoştinţe psihologice etc. Toate acestea contribuie la o justă apreciere a fiecărui element subiectiv al mărturiei, precum şi la o corectă apreciere în ansamblul ei.

Înainte de a analiza aceste elemente, trebuie să aruncăm o privire asupra prevederilor art. 321(7) şi 323(1) c.p.civ. aşa cum acestea au fost adăugate, respectiv modificate prin Legea 310/2018. Noutatea constă în obligaţia instanţei de a consemna depoziţia martorului literal, adică aşa cum acesta se exprimă, ca și cum consemnarea ar fi transcrierea unei înregistrări audio. În consecinţă este adăugat şi alin (1) al art. 323, fiind acum deosebit de clar că depoziţia martorului nu va putea fi consemnată conform dictării preşedintelui, ci va fi reținută "întocmai şi literal".

Majoritatea instanţelor ignoră aceste prevederi obligatorii, continuând să "traducă" depoziţia într-un limbaj mai coerent și uneori mai elevat. Cu toate că esenţa depoziţiei nu este răstălmăcită, consemnarea în această manieră elimină exact acele subtilităţi din limbaj care adesea ascund porniri lăuntrice şi intenţii care ar fi necesare aprecierii depoziţiei şi în consecinţă a speței. Ori intenţia legiuitorului a fost tocmai aceasta: ca depoziţia să poată fi apreciată şi în raport de limbajul, pregătirea şi condiţia martorului, modul cum acesta se raportează la situaţia în care se află şi multe alte aspecte extrem de importante în aprecierea unui judecător, dar care, din păcate, trec în plan secund. Şi este greşită această abordare care nu ţine cont de prevederile procedurale exprese, întrucât trebuie evaluat nu numai ce declară martorul, ci mai ales cum o face. Adesea din gesturi, atitudini şi limbaj se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea sau buna sa credinţă, relația sa cu părțile ș.a., concluzii care eventual pot face inutile orice fel de declaraţii.

Consemnarea literală a declarației martorului vine în completarea pricipiului nemijlocirii. Prezența personală în sala de judecată, alături de consemnarea exactă a declarației sale, au tocmai acest rol, de a oferi judecătorului posibilitatea de a analiza depoziția și prin prisma persoanei, personalității și limbajului martorului. Iar consemnarea literală prezervă chestiunile relevate de limbaj, astfel încât ele să poată fi apreciate ca atare și de catre instanțele de apel și recurs, după caz.

Sinceritatea, imparţialitatea şi bună credinţă sunt calităţi ale martorului, care, deși influențează adevărul declaraţiilor, nu se confundă între ele şi fiecare contribuie la formarea convingerii instanței. Iar mecanismul de formare al acestei convingeri este diferit de la o speță la alta, fiind implicate atât aspecte obiective care au influențat martorul (distanța, condițiile de vizibilitate etc.), cât și aspecte subiective. Cum bine se cunoaște, simpla legătura de rudenie nu crează prezumţia de nesinceritate a unui martor, la fel cum percepţia deformată a unui fapt (datorită unor situaţii sau stări neobişnuite precum stressul sau oboseala, depărtarea în timp de cele constatate etc.) nu implică reaua credinţă.

Un alt aspect care ne-a atras atenţia este legat de o regulă nescrisă, cu valoare de principiu funcţional în toate ramurile de drept, nu doar în cel civil. Deşi a fost definită ca o trăsătură a depoziţiei, opinăm că suntem în prezenţa unui veritabil principiu, chiar dacă în unele circumstanţe pot exista excepţii. Potrivit acestuia, martorul trebuie să relateze despre ceea ce a cunoscut personal, recte despre ceea ce a luat la cunoștință prin propriile sale simțuri. În atare situate el nu poate relata despre ceea ce știe din auzite. Iar asemenea mărturii nu pot avea valoare probatorie. Astfel de depoziţii vor trebui tratate cu circumspecţie. Totuşi, nu putem exclude în totalitate faptele notorii (care nici nu trebuie dovedite), precum şi acele fapte care, deşi nu au devenit notorii, formează o opinie publică. Aşa cum arată şi denumirea lor, suntem în prezenţa unei opinii, iar depoziţia martorului poate confirma existenţa acestei opinii publice şi nicidecum existența faptului la care se referă opinia publică respectivă.

Mărturia indirectă reprezintă ceea ce martorul cunoaște prin intermediul unor pesoane determinate, care la rândul lor au cunoscut în mod nemijlocit anumite împrejurări [2]. Chiar dacă aceste relatări pot fi reținute ca mijloace de probă, discuția trebuie nuanțată dacă martorul cunoaște chestiunile relatate prin intermediul unei părți din dosar. Aceste relatări indirecte, vor trebui ca în cursul aprecierii de către judecător să se bucure de o credibilitate mai restrânsă. O netă distincţie trebuie făcută şi între chestiunile auzite de către martor din spusele uneia dintre părţi și cele auzite la discuţia dintre părţi, la care a asistat martorul. Ambele sunt recepţionate prin propriul simţ al auzului, însă cu privire la prima variantă nu există nicio certitudine asupra obiectivităţii. Dimpotrivă, informaţia transmisă martorului de către parte poate fi, deliberat sau nu, deformată. Aceste depoziţii despre chestiuni ştiute de la una dintre părţi vor trebui analizate mereu sub un oarecare beneficiu de inventar, întrucât faptul despre care se vorbeşte nu este perceput direct de către martor, ci trecut prin filtrul părţii, uneori deformate chiar cu intenția de a induce martorul în eroare. Toruși, aceste declaraţii nu se pot îndepărta din probatoriu, ci vor trebui coroborate cu alte mijloace de probă administrate în dosar. Spre exemplu, de regulă la violenţele domestice nu asistă nimeni, astfel că un martor nu le poate afla decât de la partea care s-a plâns de ele. De aceea instanţa va trebui să cerceteze în virtutea rolului ei activ, tot cu titlu de exemplu, frecvența sau unicitatea situaţiilor reclamate martorului. Această cercetare nu va face lumină numai asupra existenței violenței domestice, ci și asupra credibilitații martorului. Relatarea sa va cântări mai mult dacă partea i s-a plâns de foarte multe ori.

Noul aliniat 6), introdus prin Legea 310/2018 în cadrul art. 321 c.p.civ., obligă instanța să consemnze chiar și întrebările neîncuviințate, adresate martorului de către părți, precum și motivele respingerii. Dincolo de restricțiile arătate în prima parte a alin.6) menționat, judecătorul ar trebui să fie reținut în a cenzura întrebările adresate martorului, mai ales în acele situații în care există indicii că martorul ar fi nesincer. Practica cenzurii excesive se manifestă și ea în sălile de judecată, fiind respinse toate acele întrebări care se abat de la firul central al tezei probatorii, instanțele părând să ignore și să limiteze în acest fel strategiile de interogare a martorului concepute de apărătorii părțlor, care urmăresc relevarea unor împrejurări prin întrebări indirecte. Noua prevedere vine în sprijinul părții care adresează întrebarea, ea putând fi reiterată în fața instanței superioare, în toate acele situații în care calea de atac devolutivă o permite.

În fine, s-a pus şi problema posibilităţii de audiere a unui alt martor, care să confirme cele relatate de primul martor sau, pentru partea adversă posibilitatea propunerii unui nou martor care să infirme depoziția celui audiat. O atare orientare nu a fost niciodată îmbrăţişată de către instanţele de judecată cu valoare de regulă, însă opinăm că pot exista situaţii complexe care să necesite o astfel de abordare, chiar dacă martorii se propun în condiţiile art. 194 şi 254 c.p.civ.. Codul de procedura civilă oferă această posibilitatea prin prevederile art. 254(2) pct.2, anume când necesitatea administrării probei rezultă în cursul cercetării judecătorești, iar partea nu o putea prevedea. Credem că această prevedere nu se referă numai la probele noi, nepropuse, ci și la extinderea celor propuse și/sau administrate deja, în speță la audierea unor martori noi.

Deşi art. 324 c.p.civ., în aprecierea asupra probei cu martori, face referire numai la sinceritatea martorilor şi împrejurările în care a luat cunoştinţă de faptele relatate, credem că pentru această apreciere toate aspectele mai sus arătate sunt importante. Forţa probantă rămâne întotdeauna la aprecierea judecătorului, ţinând cont de toate aspectele descrise, precum şi de celelalte probe administrate şi nu în ultimul rând de capacitatea, empatia şi priceperea judecătorului relativ la materialul uman pe care în definitiv îl analizează, dincolo de cunoştinţele sale profesionale strict juridice.

[2] Codul de procedură Civilă comentariu pe articole, Ioan leș, Edituta C.H. Beck, ediția a 3-a, p. 546, despre mărturia indirectă.