aprilie 2021

ANALIZĂ COMPARATIVĂ A INSTITUȚIEI TERMENLOR PROCEDURALE DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILA ANTERIOR ȘI CEL ACRTUAL

avocat Bogdan Bârzescu

1. Noțiune. Sediul materiei. Clasificare.

Vechiul Cod de Procedură Civilă nu conținea o reglementare amplă a instituției termenelor procedurale, limitându-se, în art. 101-104, la stabilirea modului în care acestea curg, a momentului când se împlinesc și a sancțiunii nerespectării acestora.

Mai departe, pornind de la prevederile legale, doctrina și practica judiciară au fost cele care au trasat liniile acestei noțiuni.

În prezent, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă, majoritatea regulilor și principiilor stabilite jurisprudențial își găsesc o reglementare expresă și amplă, la art. 180-186.

Ca noțiune, înțelegem prin termen procedural acel interval de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit ori, după caz, este oprit să se facă un anumit act de procedură1 (definiție regăsită în prezent și la art. 180, alin. (1) din noul Cod de Procedură Civilă).

În funcție de această definiție se pot desprinde și criteriile principale de clasificare a acestora2:

1. în funcție de caracterul lor, acestea pot fi:

• termene peremptorii (sau imperative), adică acele termene înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un anumit act de procedură;
• termene dilatorii (sau prohibitive), adică acelea înăuntrul cărora legea interzice să se efectueze actul de procedură.

1. după modul în care sunt stabilite:

• termene legale (cele stabilite în mod expres de lege, cum este, spre exemplu, termenul în care se poate face apel);
• termene judecătorești (cele fixate de către instanța de judecată în cursul judecării proceselor, categorie în prezent menționată expres de art. 180, alin. (3) Cod de Procedură Civilă);
• termene convenționale (care sunt fixate de către părți în raporturile juridice dintre ele).

1. în funcție de sancțiunea lor:

• termene absolute, a căror nerespectare afectează eficacitatea sau validitatea actelor de procedură (prin sancțiuni precum decăderea, perimarea sau prescripția);
• termene relative, adică acelea care, în caz de nesocotire, nu afectează validitatea actului, ci atrag, eventual, doar sancțiuni disciplinare sau pecuniare (de exemplu, termenul de 30 de zile prevăzut atât de vechea, cât și de noua reglementare, pentru motivarea hotărârii judecătorești).

2. Modul de calcul al termenelor

Cu privire la acest aspect, vechiul și noul Cod de Procedură Civilă prevăd aceleași reguli de calcul, în funcție de tipul de termen în cauză. Astfel:

• termenul pe ore începe să curgă de la ora zero a zilei următoare (art. 101, alin. (3) din Codul de Procedură Civilă vechi, respectiv art. 181, alin. (1) pct. 1 din cel nou);
• termenul pe zile se calculează pe zile libere, neintrând în calcul ziua în care a început să curgă și cea în care se împlinește (art. 101, alin. (1), respectiv art. 181, alin. (1) pct. 2);
• termenul pe săptămâni, luni sau ani se împlinește în ziua săptămânii, lunii sau anului corespunzătoare zilei de început, iar, dacă luna nu are o zi corespunzătoare, atunci termenul se împlinește în ultima zi a acelei luni (art. 101, alin. (3), respectiv art. 181, alin. (1) pct. 2).

Este, de asemenea, de precizat că, dacă ultima zi a termenului este una nelucrătoare, termenul se va prelungi până la prima zi lucrătoare care urmează (art. 101, alin. (5), respectiv art. 181, alin. (2)).

3. Curgerea termenelor procedurale

Regula trasată sub acest aspect este comună ambelor reglementări, și anume că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură (art. 102, alin. (1), respectiv art. 184, alin. (1)).

Sub imperiul vechiului Cod de Procedură Civilă, erau prevăzute și trei cazuri de echipolență, în care comunicarea actului era înlocuită cu un alt act echivalent (data la care partea a cerut comunicarea actului către partea adversă, comunicarea hotărârii odată cu somația de executare și introducerea apelului înainte de termen).

Analizând dispozițiile din noul cod, observăm că legiuitorul a avut o optică ușor distinctă.

Astfel, la art. 184, alin. (2) teza întâi, a fost adăugat un nou caz în care un act se consideră comunicat, și anume situația în care partea primește o copie a acestuia, dar sub semnătură de primire.

Mai departe, art. 184, alin. (2) teza a doua reiterează situația în care partea a cerut comunicarea actului unei alte părți, acest fapt având drept consecință considerarea comunicării realizate către solicitant. Observăm că, deși este vorba despre aceeași ipoteză vizată de către art. 102, alin. (2) din vechiul Cod de Procedură Civilă, redactarea este una mai clară și care nu mai lasă loc vreunei interpretări3.

De asemenea, art. 468, alin. (3) reia cazul de echipolență dat de situația în care partea a făcut apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta urmând a fi considerată comunicată de la acest moment (prevederi aplicabile și recursului).

Cu privire la cazul de echipolență prevăzut în fostul art. 284, alin. (2), conform art. 468, alin. (2) din noul Cod de Procedură Civilă, termenul de apel va curge în continuare de la momentul comunicării hotărârii, chiar dacă acest demers a fost făcut odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.

Prin urmare, dacă, în temeiul reglementărilor anterioare, comunicarea somației odată cu hotărârea primei instanțe, chiar dacă avea alt obiect, era valabilă și pentru calcularea termenului de apel, în prezent, legiuitorul a înțeles să înlăture în mod expres o astfel de situație, astfel încât acest caz nu mai este, în prezent, aplicabil.

Este, de asemenea, de precizat, că regula privind curgerea termenului procedural de la momentul comunicării este susceptibilă de excepții, atunci când legea prevede un al moment.

Sub imperiul vechiului cod, cele mai importante cazuri erau cele privind curgerea termenului de la momentul pronunțării hotărârii (hotărârea prin care se constată perimarea sau ordonanța președențială dată cu citarea părților) sau al încuviințării probei (pentru depunerea sumelor necesare administrării probelor sau a listei cu martori).

Analizând actualele reglementări, observăm că aceleași excepții au fost păstrate și în noul Cod de Procedură Civilă.

Reținând aceste aspecte privind momentul de la care încep să curgă termenele procedurale, în funcție de acesta urmează a se stabili și momentul împlinirii lor, neexistând particularități sub acest aspect.

Ca regulă, în intervalul de timp cuprins între aceste două momente, termenele curg continuu, fără posibilitatea întreruperii sau suspendării lor.

Cu privire la această problemă, vechiul Cod de Procedură Civilă, prin art. 103, cunoștea o singură împrejurare care, astfel cum a apreciat literatura de specialitate4, reprezenta o cauză de întrerupere a termenului, și anume împiedicarea părții dintr-o împrejurare mai presus de voința ei să efectueze actul în termen.

Pe de altă parte, art. 184, alin. (3) și (4) din noul Cod de Procedură Civilă oferă o reglementare mult mai amplă și nouă asupra unor incidente care impietează asupra curgerii normale a termenelor procedurale.

Astfel, conform art. 184, alin. (3), în situația în care o persoană fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are desemnată o persoană care să îl reprezinte, respectiv să îl asiste, termenul nu va începe să curgă, iar, dacă împrejurarea a survenit după acest moment de început, el se va întrerupe.

Interpretând dispozițiile mai sus amintite, observăm că legiuitorul a instituit, în funcție de momentul ivirii situației, o cauză legală de suspendare a începutului curgerii termenului, respectiv de întrerupere a sa.

Mai departe, art. 184, alin. (4) mai adaugă două cazuri de întrerupere (moartea unei părți sau moartea reprezentantului acestuia), cu aplicabilitate generală pentru toate termenele procedurale, acestea fiind, sub imperiul vechiului cod, reglementate doar drept ipoteze speciale de întrerupere a termenului de apel și de recurs.

De asemenea, prevederea anterioară din art. 103 este în prezent reglementată ca instituția repunerii în termen, la art. 186, acesta permițând părții care, datorită unor "motive temeinic justificate", a pierdut termenul, să îl efectueze în 15 zile de la încetarea împiedicării. Din aceleași raționamente pentru care doctrina anterioară analiza această instituție drept un motiv de întrerupere a termenului, considerăm că și prezenta ipoteză are aceeași natură juridică.

Mai este de precizat și faptul că termenul în care partea poate face actul nu mai este unul fix și general-aplicabil de 15 zile, ci, în cazul în care este vorba despre o cale de atac, durata acestuia este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii (spre exemplu, vorbim despre un termen de 30 de zile pentru repunerea în termenul de declarare al apelului).

4. Considerarea actului ca fiind făcut în termen

În mod evident, un act urmează a fi considerat în termen dacă a fost făcut cel mai târziu la finele ultimei zile a acestuia, însă apreciem utilă sub acest aspect analizarea unor împrejurări ce se pot ivi în practică datorită noilor prevederi legale.

Vechiul Cod de Procedură Civilă oferea o reglementare foarte sumară la art. 104, stabilind că, dacă actul a fost depus recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea termenului, acesta va fi socotit ca realizat în termen.

Prin urmare, având în vedere regula conform căreia termenul se împlinește la finele ultimei sale zile, partea care trebuia, de exemplu, să depună un act la instanța de judecată avea facultatea fie de a-l prezenta serviciului de registratură al acesteia, fie să îl trimită prin poștă în aceeași zi prin scrisoare recomandată, fie să îl expedieze prin mijloace electronice moderne de comunicare la distanță (fax sau e-mail), fiind necesar doar ca acesta să dețină ștampila serviciului poștal din acea zi sau să fi ajuns, prin orice modalitate, la instanța de judecată înainte de ora 24:00.

Consecința celor expuse mai sus este că, chiar dacă serviciul de registratură are un program pentru primirea actelor restrâns (în general, până la ora 13:00), iar cel poștal nu acoperă întreaga zi (oficiile fiind deschise până cel mai târziu la ora 19:00), un act care a ajuns la instanță prin e-mail sau fax după această oră, dar înainte de miezul nopții, era în continuare făcut cu respectarea termenului.

În lumina noilor prevederi ale Codului de Procedură Civilă, care oferă o reglementare mult mai amplă, considerăm că soluția trebuie nuanțată.

Astfel, art. 182, alin. (1) prevede expres că momentul împlinirii termenului este ora 24:00 din ultima zi în care actul poate fi îndeplinit, însă alin. (2) din același articol aduce o imediată restrângere a regulii, în sensul că, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, împlinirea termenului este la momentul în care activitatea încetează la acel loc, dispozițiile art. 183 următor fiind aplicabile.

Conform acestui ultim text de lege la care se face trimitere, actul va fi în continuare considerat ca fiind făcut în termen dacă a fost depus înăuntrul termenului prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau la orice alt serviciu specializat de comunicare.

Reținând aceste aspecte de ordin teoretic, opinăm în sensul că legiuitorul a oferit o reglementare interpretabilă și lacunară, care putea da (și de altfel a și dat) naștere unor probleme practice.

Spre exemplu, să presupunem că o persoană trebuie să depună un apel împotriva unei sentințe judecătorești și se află în ultima zi a termenului prevăzut de lege pentru acest demers, cererea fiind finalizată abia la ora 20:00.

Fiind vorba despre un act ce trebuie depus la instanța de judecată, ar trebui să devină incidente dispozițiile art. 182, alin. (2), care consideră termenul împlinit la momentul în care "activitatea încetează la acel loc", nemaifiind incidentă regula de la alin. (1), care stabilește faptul că termenul se împlinește la ora 24:00.

O astfel de prevedere este de natură a crea confuzii, întrucât nu face referire la închiderea programului cu publicul, ci la "încetarea activității", moment pur subiectiv, susceptibil de numeroase interpretări5, însă să presupunem că legiuitorul s-a referit la momentul în care se încheie programul cu publicul al serviciului registratură.

Într-o asemenea situație, partea în cauză ar mai avea posibilitatea depunerii actului prin scrisoare recomandată la un oficiu poștal sau de curierat, însă, dacă este vorba despre ora 20:00 a acelei zile, aceste servicii sunt, în principiu, închise.

În consecință, dacă am avea în vedere dispozițiile art. 182 și ale art. 183 Cod de Procedură Civilă, singura concluzie care ar putea fi trasă este că, într-o asemenea situație, nu s-ar mai putea depune o cerere de apel prin fax sau prin e-mail adresat instanței de judecată, acest act fiind făcut după ce aceasta și-a încetat programul și ar trebui considerat ca făcut cu nerespectarea termenului.

Reținând, totuși, că art. 182, alin. (1) stabilește regula împlinirii termenului ca fiind ora 24:00, opinăm în sensul că, prin corecțiile ulterioare, prevederea legală devine inaplicabilă în practică, deoarece pare imposibil de imaginat un act care trebuie îndeplinit într-un anumit termen și care nu presupune depunerea sa la instanța de judecată sau într-un alt loc.

În consecință, ar urma să considerăm că termenul nu se mai împlinește în nicio situație la ora 24:00, ci, practic, la ora la care serviciile de poștă sau curierat își încetează programul, ori nici o astfel de soluție, deși pare a rezulta din prevederile legale, nu poate fi primită în aplicarea principiului că legea poate fi interpretată numai în sensul în care aceasta produce efecte.

Pe parcursul trecerii timpului, putem spune că practica a tranșat această problemă, chiar dacă într-o modalitate de natură a produce confuzie.

Astfel, într-o primă instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 34/2017 (adoptată în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), prin care a îmbrățișat raționamentul expus anterior și a concluzionat că un act procedural depus prin e-mail sau fax ulterior orei la care încetează activitatea la instanță nu va fi socotit ca fiind depus în termen.

În schimb, trei ani mai târziu, tot într-o decizie pronunțată în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, instanța supremă pur și simplu s-a răzgândit, adoptând soluția diametral opusă și apreciind că un astfel de act ca cel din exemplul anterior va fi considerat efectuat în termen (Decizia nr. 45/2020).

Aceste două decizii creează o problemă de drept care considerăm că ar trebui să fie pusă, deși, în aparență, ea nu există: care dintre decizii trebuie să aibă prioritate?

Ne punem o astfel de întrebare din considerente pur juridice, deoarece legislația actuală nu permite și nu recunoaște posibilitatea existenței a două decizii pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în exact aceeași problemă.

Dimpotrivă, dispozițiile art. 519 și 520 Cod de Procedură Civilă sunt deosebit de clare - problema de drept trebuie să fie nouă și Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se fi pronunțat asupra ei.

Evident, într-un astfel de caz, nu numai că instanța care sesizează completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuia să lectureze decizia deja pronunțată în materie și să se abțină de la continuarea procedurii, dar, chiar dacă judecătorul cauzei ar fi omis să observe această împrejurare, instanța supremă trebuia să respingă cererea ca inadmisibilă.

Prin urmare, considerăm că pronunțarea deciziei nr. 45/2020 a fost făcută cu vădita încălcare a legii, pe baza unor criterii pur subiective (instanța supremă și-a modificat opinia inițială).

Cu toate acestea, în opinia noastră, o decizie pronunțată într-o astfel de materie nu poate fi "revocată" prin pronunțarea uneia contrară ulterior, deși, în practică, toate instanțele au îmbrățișat noua motivare și apreciază că discutăm despre o "abrogare implicită" a unei decizii anterioare prin pronunțarea celei ulterioare, deși această instituție nu există în dreptul procesual civil...

În opinia noastră, formularea unei opinii fundamentate juridic în această problemă este imposibilă și se reclamă intervenția obligatorie a legiuitorului, fie pentru a pune în acord cele două decizii, fie pentru a prevedea situația în care două astfel de hotărâri se pronunță, succesiv, asupra aceleiași probleme de drept.

În schimb, raportat la întreaga analiză efectuată anterior cu privire la dispozițiile art. 182, alin. (2) Cod de Procedură Civilă, nu putem să nu criticăm raționamentul ce a stat la baza Deciziei nr. 45/2020, întrucât acesta duce efectiv la lipsirea de orice efecte ori aplicabilitate practică a prevederii legale antemenționate.

5. Sancțiunea nerespectării termenelor proecedurale

Atât vechiul, cât și noul Cod de Procedură Civilă prevăd că nerespectarea termenului atrage decăderea, însă legislația actuală conține anumite particularități suplimentare.

Este de precizat faptul că, sub imperiul vechiului Cod de Procedură Civilă, nu exista o reglementare in extenso a acestei sancțiuni, făcându-se referiri exprese la noțiune, dar neprecizându-se exact ceea ce ea presupune.

În aceste condiții, literatura de specialitate a fost cea care a individualizat instituția decăderii, aceasta fiind definită ca "sancțiunea procedurală care constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege"6, și intervenind dacă sunt întrunite anumite condiții (existența unui termen legal și peremptoriu înăuntrul căruia trebuia îndeplinit actul, nerespectarea acestuia de către parte și inexistența unei derogări exprese a legii de la aplicarea acestei sancțiuni).

În prezent, art. 185, alin. (1) din noul Cod de Procedură Civilă reia prevederile fostului art. 103, alin. (1), menționând că sancțiunea decăderii este cea aplicabilă în situația neexercitării actului în termen, însă observăm că noțiunea a fost reglementată expres, în art. 2545-2550 din noul Cod Civil.

Ca particularități aduse de articolele mai sus indicate, observăm că legea a acordat și persoanelor particulare posibilitatea stabilirii unor termene de decădere (art. 2545, cu limita stabilită de art. 2546, aceea de a nu face excesiv de dificilă efectuarea actului), că se prevede expres faptul că decăderea reprezintă o excepție, fiind incidentă doar dacă se prevede expres, în caz contrar termenul fiind unul de prescripție (art. 2547), că instanța, spre deosebire de cazul prescripției, este în măsură să invoce din oficiu decăderea (art. 2550), iar, prin art. 2548, a fost adăugat un caz de suspendare a termenului sau a începutului curgerii sale (forța majoră) și două cazuri de întrerupere (introducerea cererii de chemare în judecată sau punerea în întârziere), aplicabile și instituției termenelor procedurale.

Revenind la noul Cod de Procedură Civilă, observăm că art. 185, alin. (1) și (2) aduce completări sancțiuni decăderii, stabilind, pe de o parte, că actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, iar că actul făcut înaintea împlinirii termenului în care legea oprește îndeplinirea acestuia este anulabil la cererea celui interesat.

Considerăm că prevederile mai sus amintite, deși ușor ambigue, reprezintă o inovație de bun augur a legiuitorului.

Astfel, interepretând textul de lege, care face referire la noțiunile de "decădere", "nulitate" și "anulare", considerăm că au fost avute în vedere următoarele situații:

• dacă nu a fost respectat un termen procedural peremptoriu, partea este decăzută din dreptul de a mai putea efectua actul;
• dacă, cu toate acestea, partea îndeplinește actul după împlinirea termenului peremptoriu, sancțiunea acelui act este nulitatea necondiționată, în sensul art. 175, alin. (2), fără a trebui făcută dovada existenței unei vătămări care nu poate fi înlăturată altcumva;
• dacă nu a fost respectat un termen dilatoriu, îndeplinirea actului înăuntrul termenului în care acest lucru era prohibit este sancționată cu nulitatea condiționată, în sensul art. 175, alin. (1) (fiind necesară dovedirea unei vătămări care nu poate fi înlăturată prin altă modalitate și care poate fi invocată doar de către partea vătămată în interesele sale).

Prin urmare, față de prevederile vechiului Cod de Procedură Civilă, care reglementau doar sancțiunea decăderii, nu și soarta actului făcut cu nerespectarea termenului (în funcție de cazul concret, instanțele de judecată respingându-l, neprimindu-l, considerându-l inexistent sau înțelegând să îl recalifice ca un alt act), noul cod tratează și acest aspect și nu lasă loc niciunei interpretări.

1 - V.M. Ciobanu, G. Boroi - "Drept procesual civil. Curs selectriv. Teste grilă", Ed. IV, Edit. C.H. Beck, București, 2009, p. 179

2 - V.M. Ciobanu, G. Boroi - op. cit., p. 179-180

3 - anterior, textul de la art. 102, alin. (2) stabilea că "termenele încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o", doctrina și practica fiind cele care au stabilit faptul că este vorba despre o cerere de comunicare a unui act către o altă parte, o astfel de solicitare prezumând cunoașterea actului de către solicitant, prezumție care nu poate fi primită când o persoană cere să i se comunice acel act ei.

4 - V.M. Ciobanu, G. Boroi - op. Cit., p. 182

5 - am putea, spre exemplu, considera că activitatea nu încetează decât în momentul în care niciun angajat al instanței nu mai se află la sediul acesteia, sau în care persoanele care se ocupă de serviciul registratură și-au terminat activitatea în acea zi (prin activitate înțelegând atribuțiile specifice de servici, nu programul cu publicul). De asemenea, în condițiile în care se poate întâmpla ca o ședință de judecată să se prelungească până în apropierea orei 24:00, am putea considera și în acest caz că nu s-a încetat activitatea. Prin urmare, un astfel de moment este pur subiectiv, iar o astfel de reglementare nu poate fi primită. Pentru a continua, totuși, raționamentul propus, urmează să considerăm că legiuitorul a dorit să înțeleagă prin "încetarea activității" momentul la care se încheie programul cu publicul al serviciului registratură.

6 - V.M. Ciobanu, G. Boroi - op. Cit., p. 182.